Sfinţenia în pagini filocalice

Marile praznice ale sfinților reprezintă momente de mare bucurie și trăire creștinească, întrucât, cinstindu-i cu evlavie pe sfinți, într-un anume fel, ajungem să ne și împărtășim din sfințenia lor. În fapt, noi cinstim sfințenia dumnezeiască personalizată într-un mod propriu în fiecare dintre sfinții Bisericii. Prin urmare, nu ceva omenesc lăudăm aici, ci o realitate ce se află mai presus de om, pentru că sfințenia nu poate fi înțeleasă niciodată drept o simplă urmare a efortului omenesc, așadar, a faptelor din viața sfinților, ci totdeauna ca un neasemuit dar dumnezeiesc. Acesta este harul cel nezidit care definește sfințenia unei persoane omenești dincolo de viața și petrecerea ei în lume.

Adesea funcționăm cu o imagine eronată sau cel puțin incompletă despre sfințenie care uneori ne poate face să atribuim cu ușurință sfințenia unor aparențe de sfin­țenie, unor simple fapte omenești și să ignorăm latura cea mai profundă a sfințeniei, anume cea lăuntrică și nevăzută care își are izvorul în Sfântul Duh Dumnezeu. 

Discreția sfințeniei

Așa cum am menționat, sfințe­nia nu este niciodată numai ceea ce se vede, chiar dacă ar fi vorba despre nevoințe eroice și minuni, ci mai cu seamă ceea ce nu se vede, fiind nesupusă simțurilor. Aceasta întrucât sfințenia constituie, așa cum învață Biserica noastră, restaurarea omului în Hristos, readucerea sa la starea cea dintâi, adică la cea de dinainte de căderea lui Adam. Prin urmare, în sfinți se întâmplă, prin mijlocirea harului, o îndreptare a firii omenești (trup și suflet), care din afară nu poate fi în nici un chip văzută sau analizată. Aceste caracteristici le putem afla doar din operele acelor Părinți care au scris despre cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, adică Părinții filocalici. Fără să subestimăm clasicele vieți ale sfinților, trebuie să recunoaș­tem că în multe cazuri acestea nici măcar din punct de vedere istoric nu oferă foarte multe date despre viața exterioară a unor sfinți. Bunăoară chiar și la cei mai iubiți sfinți din țara noastră, Cuvioasa Parascheva și Cuviosul Dimitrie cel Nou, nu întâlnim decât câteva repere biografice exterioare, care nu ne pot înfățișa dimensiunea reală a sfințeniei lor lăuntrice. Cu toate acestea, în existen­ța lor nevăzută a avut loc cu certitudine o transfigurare a firii lor în Dumnezeu.

Rațiunea „după fire”

Ca să facem mai bine înțeleasă problema expusă mai sus, vom trece la câteva scurte exemplificări. Și începem nu cu vreo patimă a firii căzute care s-ar cuveni în chip vădit îndreptată, ci cu rațiunea pe care o socotim în starea actuală a func­ționa după fire. Însă, în Filocalia, volumul șapte, Sfântul Grigorie Sinaitul afirmă că: „Raționali după fire s-au arătat numai sfinții, prin curăție”. Intuim aici că există o legătură clară între buna func­ționare a facultății raționale a omului și practicarea virtuților. Iar Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, tâlcuind textul filocalic, accentuează faptul că omul păcătos nu poate fi rațional: „Câtă vreme mai e o pornire spre păcat în om, nu e nici deplin curat, nici deplin rațional”. Prin urmare, păcatul împiedică rațiunea să lucreze în modul gândit dintru început de Ziditorul ei, adică pentru a-L cunoaște pe El. De aceea, observă Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, neajungând la sfințenie, „firea în­săși nu și-a recâștigat integritatea, rectitudinea și profunzimea ei pe plan rațional, pentru că nu și-a recâș­tigat transparența ei firească spre infinitatea dumnezeiască”.

Rațiunea ipostatică 

Vedem că pentru Părinții filocalici rațiunea nu constituie o simplă facultate a sufletului omenesc care să aibă o funcție autonomă, ci ea este expresia trăsăturii după chipul lui Dumnezeu din om. Mai exact, rațiu­nea - logos în limba greacă, care înseamnă totodată și cuvânt - este icoana Rațiunii, a­șadar a Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, după care a fost creat omul. Prin urmare, rațiunea umană nu poate fi niciodată concepută fără o raportare la chipul ei, care este - potrivit expresiei Sfântului Maxim Mărturisitorul - Rațiunea ipostatică. Și tocmai în această raportare rațiu­nea omenească își află adevărata ei măsură și lucrare, iar nu în simpla cercetare a lucrurilor create și trecătoare. Căci, după cum consemnează Grigorie Sinaitul, „ra­ți­u­ne curată nu a avut nici unul dintre înțelepții întru ale rațiunii, dat fiind că aceștia și-au stricat ra­țiunea de la început prin gânduri”.

Rațiune și cunoaștere

Funcția rațiunii este, după cum toată lumea știe, cea analitică și cunoscătoare. Însă, în accepțiunea Sfinților Părinți, rațiunii îi este proprie o dublă cunoaștere: a lumii sensibile supuse simțurilor și o alta a lumii inteligibile, duhov­ni­cești. Ceea ce se poate observa fără efort este faptul că în starea prezentă a omului, care este cea căzută, rațiunea își exercită, este adevărat, funcția cunoscătoare, dar numai în cadrul lumii sensibile, fie că e vorba despre domeniul științific, fie de cel umanist. Aceasta pentru că, potrivit aceluiași Sfânt Dumitru Stăniloae, în acest caz „nu se cunoaște înțelep­ciunea ca Persoană supremă, din care pornesc toate rațiunile și în care se unifică toate și în unire cu care se unesc toți”. Și totuși, nu putem să nu ne întrebăm: cum este cu pu­­­tință adevărata cunoaștere ra­țio­nală, cea după fire? 

Simțirea harului

Pentru a da un răspuns cât mai concis acestei nedumeriri, se cuvine amintit că în mod paradoxal Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Sine, adică prin harul Său, care este ceea ce de la Sfântul Grigorie Palama s-a consacrat a fi numit energie necreată. Însă și aici este loc pentru un adaos important, anume că întâlnirea omului cu harul - care se întâmplă totdeauna la sfinți - nu se desfășoară ca un proces rațional de cunoaș­tere, ci ca o simțire, întrucât nu avem de-a face cu ceva teoretic, ci cu o experiență. În cuvintele Sfântului Preot Dumitru Stăniloae: „Simțirea harului e trăirea bună­voinței și puterii Persoanei supreme. Numai aceasta ne pune în legătură cu realitatea fundamentală și totală. Celelalte cu­noștințe sunt exprimările unor în­țelesuri fragmentare și neesențiale pentru existența eternă”. Aceasta deoarece cunoașterea, văzută drept actul cel mai definitoriu al făpturii raționale, nu se poate împlini fără un scop care să depășească lumea văzută și finită; iar acest scop este Împărăția lui Dumnezeu, pe care toți sfinții din toate epocile au căutat-o cu osârdie în viața lor, unii dintre ei chiar până la mucenicie.