Gust de sânge

Recent, într-o biserică ortodoxă din Iordania (satul Hammoud, guvernoratul Karak, aflat în centrul regatului hașemit) au fost împușcați mortal 9 creștini, iar peste 25 au fost răniți. Oamenii au fost mitraliați fără milă chiar în timpul slujbei, deși nu prezentau nici un pericol pentru nimeni, dinafară. Sau mă înșel?

O comunitate care cântă, se roagă, face fapte de milostenie în mijlocul unei țări predominant musulmane, în care trăiesc doar 3% creștini... Câteva biserici, puține locuri de adunare, o mână de suflete. E drept, devin mai vizibili o dată pe an, la Bobotează, atunci când apar câțiva dintre ei pe malul estic al Iordanului, vizavi de locul în care Patriarhul Ierusalimului azvârle crucea în apă. Atunci pelerinii își fac semne de prietenie unii altora, se creează o frăție baptismală dincolo de apă, dincolo de granița iordaniano-israeliană. Și cam atât. Așadar, cu ce putea pune în pericol o mână de creștini ordinea musulmană a țării și a regiunii, tradițiile islamice și stilul de viață al mahomedanilor? O întrebare fără răspuns.

Și totuși un grup armat format din cel puțin trei bărbați a deschis focul împotriva binecredincioșilor creștini arabi, aparent fără motiv. Dar oare ce motiv întemeiat au avut sultanii să ucidă acum mai bine de un secol peste 1,5 milioane de creștini armeni? Sau din ce „rațiuni” militanții ISIS au executat mii de creștini în Irak și Siria, restul de sute de mii fugind care-ncotro? Dar în Nigeria, unde teroriștii Boko Haram îi asasinează pe capete pe închinătorii lui Hristos? Măcar în Somalia creștinismul este ilegal, părăsirea islamului se pedepsește cu moartea, iar milițiile Al-Shabaab veghează la bunul mers al crimelor. În Congo, la fel - teroare și ucidere; în Burkina Faso, idem. Și exemplele pot continua, din nefericire.

Făcând inventarul ororilor, al abuzului și al prigoanei, te întrebi pentru a nu știu câta oară „de ce?”. De ce creștinii rămân cel mai vânat grup religios de pe planetă, chiar în ziua de azi? 388 milioane de mărturisitori ai Învierii trăiesc într-un grad ridicat de risc asupra vieții lor, pericolul fiind mai mare în Asia: 2 din 5. Enorm! Un posibil răspuns: deoarece numai creștinismul irită și nedumerește într-așa un grad. Pare că e slab („religie de sclavi”), dar totuși e tare. Pare că are oameni dispuși să ierte, să întoarcă și celălalt obraz, însă la arme se pricep mai bine ca oricine. Propovăduiește sărăcia, însă creștinii sunt cei mai bogați locuitori ai planetei (cu excepțiile de rigoare). Vorbesc despre smerenie ca virtute și cu toate astea sunt cei mai puternici, sub toate aspectele. Nu Îl amestecă pe Dumnezeu cu creația Sa, însă au cea mai avansată formă de cercetare a naturii înconjurătoare. Cu alte cuvinte, creștinismul pare slab la prima vedere, iar creștinii moi, fără vlagă. Ceea ce arată o gravă eroare de judecată, una liniară care nu ține cont de evidențele extramundane. Adică de Dumnezeu, drăguțul.

Pentru omul cel vechi, pentru conștiințele ori­zontalizate, pentru neopăgâni sau pentru cei din ramurile semitice ale monoteismului (is­maeliți), creștinii au reprezentat „un scandal” în termeni. Deși musulmanii „cinstesc” personaje comune ale Noului și Vechiului Testament, ba chiar îl văd pe Hristos (Isa) ca pe un profet, pe Maica Domnului (Maryam) ca aleasă de Dumnezeu și pe unii proroci (Avraam, Noe, David, Ilie etc.), totuși ei nu pot accepta taina Întrupării și a Învierii Fiului lui Dumnezeu. Este un lucru prea codificat duhovnicește pentru fostele triburi seminomade ale Arabiei lipsite de instrumentarul limbii și filosofiei grecești, apoi romane, de istoria comună a popoarelor Mediteranei, de formatele mentale, politice, juridice, culturale și cutumiare ale Imperiului roman pentru a primi „Vestea cea Bună” în inima lor. Deși sunt creștini arabi numeroși, ei aparțin spațiului mediteraneean, aflați în contact strâns cu civilizațiile de acolo.

Și mai e ceva: trebuie să existe o diferență între creștini și restul lumii, deoarece Hristos Însuși a spus că suntem aleșii. „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?” (Matei 5, 13), ne încredințează Mântuitorul, adică suntem cei care dăm gust, savoare și sens lumii lui Dumnezeu. Și câteodată, chiar gust amar de sânge…