Băiatul şi copacul
A fost odată, demult, un măr uriaş. Un băieţel venea mereu să se joace pe lângă el, se urca până în vârful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Îi plăcea tare mult copacul lui, iar mărul îl iubea şi el la fel de grozav. Dar, într-o zi, băieţelul veni abătut lângă copacul său. Copacul îl îmbie: „Vino să te joci cu mine!“ Băieţelul îi răspunse: „Nu mai sunt copil mic, să-mi găsesc de joacă în jurul copacilor. Aş vrea jucării, dar am nevoie de bani ca să le cumpăr!“
„Îmi pare rău, dar nu am bani. Poţi culege însă toate merele mele şi să le vinzi. Astfel, vei reuşi să-ţi cumperi jucăriile pe care ţi le doreşti.“
Cât de fericit era băiatul acum! A cules merele şi a plecat bucuros. Dar, după aceea, el a încetat să mai vină să viziteze copacul. Mărul devenise din nou trist, căci i se făcuse din nou dor de copil. Însă copilul, devenit acum matur, a venit iar la vechiul său prieten, care l-a primit binevoitor: „Vino să te joci cu mine!“ „Acum nu mai am timp de joacă, răspunse băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casă în care să ne adăpostim. Poţi să mă ajuţi?“
„Îmi pare rău, dar eu nu am nici o casă să-ţi dau, a răspuns copacul. Dar poţi tăia din ramurile mele groase şi să-ţi faci o casă din ele.“ Aşa că băiatul s-apucă să taie toate ramurile groase ale copacului şi plecă fericit. Pomul nostru se bucură că cel pe care-l cunoştea era mulţumit, dar după ce plecă, băiatul nu se mai întoarse multă vreme la copac. Aşa că acesta era din nou trist şi singuratic. Într-o zi călduroasă de vară, sosi iar. Pomul radia de bucuria întâlnirii. „Bine ai venit!“
„Sunt tare trist şi simt că îmbătrânesc. Aş dori să călătoresc pe mare, să cunosc oameni noi. De unde aş putea procura o barcă?“ „Poţi folosi trunchiul meu ca să construieşti barca ta. Astfel, vei putea să călătoreşti fericit spre zări îndepărtate.“
Băiatul tăie trunchiul copacului şi-şi făcu o barcă, cu care călători pe mări, timp îndelungat. După mulţi ani se reîntoarse la copac. Dar, de data aceasta, pomul îi spuse fără să mai aştepte cuvântul omului:
„Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ţi dau. Nu mai am mere pentru tine!“ „Nu mai am nici eu dinţi să le mănânc“, îi răspunse copilul, acum sunt bărbat în vârstă.
„Nici trunchi ca să te urci pe el“, îi zise copacul. „Sunt prea bătrân ca să mă caţăr acum.“ „Nu mai am, într-adevăr nimic să-ţi ofer, poate doar rădăcinile mele, care se sting“, a zis copacul în lacrimi.
„Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihnă. Sunt foarte obosit după toţi aceşti ani!“ a răspuns băiatul. „Foarte bine! Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă. Vino, vino aici şi stai cu mine, odihneşte-te!“
Băiatul s-a aşezat lângă copac, iar copacul era vesel, zâmbind printre lacrimi. Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi. Copacul îi reprezintă pe părinţii noştri. Când suntem mici, îndrăgim joaca în preajma lor. Când creştem, îi părăsim. Mai venim pe la ei când avem nevoie de ceva sau suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se întâmplă, părinţii sunt alături de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, ca să ne facă fericiţi. Poate vă gândiţi că băiatul din povestea noastră era plin de cruzime, dar aşa ne tratăm cu toţii părinţii.
Spuneţi istorioara aceasta şi altora şi să nu ne uităm nicicând părinţii, astfel încât şi copiii noştri să ia exemplu de la noi… (Augustin Păunoiu)