Barbu Ștefănescu Delavrancea și intelectualitatea Marii Uniri

Dedicat cu precădere Centenarului Marii Uniri, anul 2018 este însă și anul în care se împlinesc 100 de ani de la moartea uneia dintre marile  personalități ale vieții ­culturale românești de la începutul secolului XX. Este vorba despre scriitorul, oratorul, academicianul și omul politic Barbu Ștefănescu Delavrancea. Valoarea operei sale literare și activitatea sa civică străbat luminos până la noi timpul.

Barbu Ștefănescu Delavrancea se naște la 11 aprilie 1858 în București, într-o familie modestă cu origini țără­nești, tatăl său, Ștefan Tudorică Albu, fiind unul dintre numeroșii căruțași care se ocupau cu transportul cerealelor între București și portul Giurgiu. De altfel, pe întreg parcursul vieții sale, scriitorul se va mândri cu originile „iobăgești" ale înaintașilor săi. Urmează cursurile școlii primare, apoi Liceul „Sfântul Sava", din această perioadă va creiona mai târziu portretul domnului Vucea, având ca sursă de inspi­rație pe unul dintre dascălii săi.

Schițe biografice

În 1877, tânărul Delavrancea este student al Facultății de Drept, finalizându-și studiile în 1882, iar apoi, timp de doi ani, va pleca să studieze dreptul la Paris. Debutul său în literatură se produce în 1878, în ziarul „România Liberă", care-i publică versurile, iar primele sale proze apar în 1885. El devine repede un autor cunoscut, afirmându-se în literatura epocii sale prin nuvele precum „Hagi-Tudose~ (1903). El excelează însă și în domeniul dramaturgiei. „Apus de Soare", prima parte a „Trilogiei Moldovei", se bucură de o apreciere unanimă a contemporanilor, în timp ce „Viforul" și „Luceafărul" (celelalte două părți) nu au același succes. „Hagi-Tudose" și „Apus de Soare" rămân de departe creațiile sale cele mai reprezentative, ele fiind gustate și astăzi de marele public iubitor de literatură.

Duelul cu Iorga și apărarea lui Caragiale

Delavrancea este însă și un publicist și polemist de marcă al vieții culturale, „duelurile" sale purtate în presă cu Maiorescu rămânând celebre în societatea românească a acelor vremuri. Datorită condeiului său strălucit și oratoriei sale remarcabile, în jurul său se va crea un adevărat mit. Însă să nu-i uităm nici pe Tache Ionescu și Nicolae Iorga, alte două mari voci ale timpului, buni oratori contemporani acestuia. Tache Ionescu avea de altfel să fie supranumit „Gură de Aur", datorită talentului său oratoric ieșit din comun. Anecdotică ­rămâne ­„disputa oratorică" din 1906, când Iorga, printr-un magistral discurs, a condamnat faptul că Teatrul Național din București punea în scenă piese în limba franceză, iar studenții au demonstrat pentru ca piesele să fie jucate în limba română. Cu un curaj și un talent oratoric neasemuite, Delavrancea le-a ținut acelorași studenți un discurs, efectul fiind acela că stu­denții au manifestat în fața Ambasadei Franței la București în semn de simpatie față de cultura franceză. Dincolo de această întâmplare, Barbu Ștefănescu ­Delavrancea a dominat scena oratoriei ro­mânești de la începutul secolului. Însuși Maiorescu îi recunoaște această calitate, numindu-l „cel mai strălucit orator al României contemporane". Pledoariile susținute în calitate de avocat îi dau măsura valorii și talentului său, iar mărturiile vremii vorbesc despre audiența uriașă, despre adevăratul spectacol pe care avocatul Delavrancea îl susține de fiecare dată când pledează. ­George Ranetti, cu umorul care îl caracteriza, a spus despre pledoariile lui Delavrancea: „Să se introducă în Codul Penal un articol: acuzatul pe care îl apără Delavrancea - inocent din oficiu, dar Delavrancea să-și rostească pledoaria pentru desfătarea ­publicului".

Acest talent special îl apropie de Caragiale, care-i devine prieten și datorită faptului că Delavrancea îl reprezintă ca avocat în 1901, în procesul în care Caragiale este acuzat de plagiat. Iată doar o mică mostră a geniului oratoric al lui Delavrancea: „Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n-avem nici conştiinţă, nici demnitate!"

Mai târziu, în 1904, el va fi avocatul lui Caragiale în celebrul proces pentru moștenirea averii mătușii din partea maternă a familiei Caragiale. De prisos să mai spunem că Nenea Iancu a avut câștig de cauză în ambele procese...

Primar al Bucureștiului, ministru și academician

Calitățile lui Delavrancea l-au propulsat în atenția societății românești a vremii. Oamenii l-au prețuit și l-au onorat oferindu-i încrederea de a conduce capitala țării în calitate de primar. Astfel, între 1899 și 1901, acesta a fost edil al Bucureștiului, de numele său legându-se dezvoltarea și extinderea liniilor tramvaiului electric. Apartenența politică la Partidul Conservator i-a adus scriitorului și calitatea de deputat în Parlament, dar și de ministru al lucrărilor publice (1910-1912), precum și al industriei și comerțului (10 iulie 1917 - 28 ianuarie 1918). În 1912, Academia Română l-a primit pe Barbu Ștefănescu Delavrancea în rândurile sale, ca o recunoaștere a meritelor sale de scriitor și publicist, precum și a activității sale pe tărâmul civic și cultural.

,,Patria este înlăuntrul nostru"

Încă de la începutul războiului, Delavrancea s-a situat de partea cauzei naționale, susți­nând intrarea României în Marele Război pentru realizarea idealului național al României Mari. Unul dintre magistralele sale discursuri, rostit la 24 ianuarie 1915 la Ateneul Român, intitulat „Patrie și patriotism", dezvăluie crezul și testamentul românului Delavrancea: „Patria este înlăuntrul nostru, şi o ducem cu noi peste ţări şi mări... Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri". Intrarea României în război și dezastrul campaniei din 1916 îl silesc ca pe 13 noiembrie să se mute la Iași. Aici, marele orator își continuă lupta pentru cauza românească, fiind unul dintre cei care susțin moralul trupelor, al populației. În vara anului 1917 se pronunță în favoarea împroprietăririi soldaților și acordării dreptului de vot.

Jurnalul său „de război" este o mărturie a patriotismului său, dar și a faptului că Delavrancea trăiește cu intensitate durerile țării, rândurile scrise de el în 1916 revelându-ne un om care-și iubește fără limite și necon­diționat țara. De altfel, potrivit mărturiei fiicei sale, Cella Delavrancea, cu privire la ultimele clipe ale vieții scriitorului, gândul că România este nevoită să încheie pace cu Puterile Centrale l-ar fi chinuit nespus, pricinuindu-i chiar moartea.

Barbu Ștefănescu Delavrancea se stinge din viață la Iași, în data de 29 aprilie 1918. În urma sa rămâne o operă perenă, dar și o dragoste nestinsă pentru România. Cu siguranță, România Mare a anului 1918 a purtat în ea și o parte din jertfa și zbuciumul lui Delavrancea. Îmi place să cred că și România de astăzi mai are în ea ceva din suflul și din trăirea acestuia.