Bârfa și virusul răutății
De la avva Hyperechios, în Patericul egiptean, ne-au rămas opt apoftegme, din care se desprind destul de limpede coordonatele ascezei pe care o practică și pe care, în mod firesc, o recomandă ucenicilor săi. Pentru bătrân postul ocupă un loc important, fiind un frâu în fața păcatului, dar apoi insistă asupra controlului limbii. Ascetului îi este limpede: dacă la mânie nu reușești să îți stăpânești limba, atunci cu siguranță nu vei putea să îți birui nici patimile. Dar bătrânul merge un pas mai departe și zice: „Bine este să mănânci carne și să bei vin, dar să nu mănânci, cu bârfă, carnea fraților.” Ba mai mult, continuă gândul acesta într-o altă apoftegmă, în care îl auzim zicând: „Șoptindu-i la ureche, șarpele a scos-o pe Eva din Rai. La fel și cel care-și bârfește aproapele: distruge sufletul celui ce ascultă și nu și-l mântuiește pe al său.”
Primul gând al bătrânului așază lucrurile în echilibru, față de un ascetism sever, zdrobitor. Cu alte cuvinte, postul este bun, dar nici să mănânci carne și să bei vin nu e rău, ci rău este să „mănânci cu bârfa carnea fraților”. Apoi, avva Hyperechios explică felul în care bârfa este un păcat demonic, la fel ca ispitirea primordială care îi scoate pe Adam și Eva din Rai. E interesantă observația cu privire la efectele bârfei. Cel bârfit nu are de suferit (cel puțin duhovnicește) de pe urma faptului că a ajuns subiectul preocupărilor nedrepte ale altora. Cu alte cuvinte, durerea celui despre care vorbesc alții este de natură psihică și poate fi privită ca un simptom al fragilității duhovnicești. Neașteptat este însă că, după avva Hyperechios, cel care suferă cel mai mult de pe urma bârfei este cel care o ascultă. Nici mai mult și nici mai puțin, sufletul lui este distrus. Cel care bârfește, ni se spune că nu se mântuiește. Diferența dintre cei doi poate veni din faptul că bătrânul consideră că inima celui care inițiază bârfa este deja atinsă de putreziciune și de rău. Bârfa este doar expresia întinării lăuntrice. Dar cel care ascultă, chiar dacă este curat, nu rămâne la fel, când este expus la bârfă. Bârfa este ca un virus contagios, care răspândește cu rapiditate distrugerea în sufletele oamenilor.
Vechii părinți ascetici vorbeau despre paza simțurilor și despre paza inimii. În contextul în care vedem cum cuvintele bârfei sunt niște săgeți otrăvite, care străpung inima și devastează sufletul, devine și mai clar cât de importantă este nu doar paza limbii, ci și a urechilor. Responsabilitatea nu este doar a celui care bârfește, ci și a celui care ascultă cu plăcere vinovată. Iar cuvintele bătrânului devin astăzi poate mai actuale ca oricând, pentru că, în lumea noastră atât de interconectată, bârfa a ajuns să se multiplice la scară globală. În fața excesului de cuvinte toxice, discernământul ne poate învăța să exersăm tăcerea vindecătoare și ignoranța sănătoasă, pentru a putea păstra inima neatinsă de virusul răutății.