Bătrâna de deasupra „Poienii stelei“

Există undeva, mai sus de Orşova, în munte, deasupra „Poienii stelei“, dealul „După piatră“. Aici, în mijlocul neumblatului, se nevoieşte pustniceşte familia Mariei Dudu. O bătrână de 78 de ani, coborâtă la vreme de iarnă dintr-o altă pustie, „Fântâna moşului“, ca să fie mai aproape de semeni, în caz că Domnul o cheamă la El. De mai mulţi ani, două măicuţe, surori gemene, de la Mănăstirea „Sfânta Ana“, din Episcopia Severinului şi Strehaiei, Onufria şi Ambrozia, o cercetează, îi alină suferinţa şi-i mijlocesc apropierea de Hristos.

Nici nu se poate imagina câte chipuri poate lua sărăcia. Şi nici câtă lumină poată izvorî în întunericul unui bordei unde, în mijlocul viscolului, coboară Însuşi Hristos să se împartă pe Sine drept hrană veşnică celor de acolo. „Săracii rămân în hotarele firii omeneşti şi caută plinătatea dincolo de proximitatea lumii“, în timp ce „bogaţii au falsa senzaţie a suficienţei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii şi robi fricii de stricăciune şi de moarte“, spune profesorul grec de morală creştină Georgios Mantzaridis. Cunoscând-o pe Maria Dudu într-o zi de februarie în bordeiul ei, m-am convins cât adevăr mărturisesc cuvintele profesorului grec. Căci bătrâna, săracă, deşi trăieşte în firea omenească, îşi caută plinătatea dincolo de proximitatea lumii.

Tăcerea, sălbăticiune hămesită

Povestea acestei femei am aflat-o de la maica Onufria şi imediat am pornit să o cunoaştem. Am urcat împreună prin pădure, spre locul unde Maria Dudu se nevoieşte. În jur, tăcerea de după viscol părea o pândă de sălbăticiune hămesită, încordată, gata de atac. Ceva mai sus, semnele proaspete ale unei lupte adevărate de animale încolţite de foame însemnaseră omătul cu sângele şi oasele sfărâmate ale pradei. La bordeiul bătrânei aveam să aflăm că o vulpe fusese sfârtecată şi mâncată de câinii femeii…

După un timp, dintr-o spărtură de pădure, o haită de câini ne înconjoară şi doar bucăţile de pâine aruncate spre ei le potolesc furia. Dintr-o grămadă de bârne iese bătrâna, alungându-i cu strigăte doar de ei înţelese.

Întâlnirea cu Dumnezeu

Aşa am ajuns noi la ceea ce se numeşte locuinţa Mariei Dudu. O grămadă de lemne şi paie, cu chipul de-abia conturat al unei imaginare case, care în loc de uşă are la intrare o pătură zdrenţuită. Suntem poftiţi înăuntru unde, greu de crezut,  chiar este cald. În întuneric, un băieţel bălai, cu o privire angelică, cu părul scărmănat de căţeluşa pe care o ţine în braţe, ne priveşte duios.

Le oferim darurile aduse „de jos“, din oraş, şi apoi discuţia se leagă firesc, uşor, de parcă ne-am cunoaşte de o veşnicie. „Eu sunt de loc de la Negruşa. Sunt căsătorită cu Pătru, omul meu, care zace bolnav în camera din spate. Am o fată, Ioana, de 53 de ani, bolnavă psihic, şi pe strănepotul acesta, Cristi-Gabriel, de patru ani şi jumătate. Vara urc vreo 5-6 kilometri mai sus, la «Fântâna moşului», unde mai am o colibă. M-am retras din lume, că-s mai liniştită. Îs săracă, dragilor. Nu am nimic. Caprele şi oile le ţin în pază de la nişte oameni, ca să-i dau la nepoţel ceva lapte, şi moşului, că este paralizat de un an“, spune femeia.

Şi totuşi, cu ani în urmă, cineva s-a gândit să-i jefuiască sărăcia. A urcat într-o noapte până la ea, a legat-o de pat, a bătut-o şi i-a luat scroafa. „De mult, continuă mama Maria, am visat într-o noapte ceva urât. M-am dus la părintele, în sat, unde mă aflam atunci, şi i-am spus: «Tată părinte, uite ce am visat», şi i-am povestit tot. M-a întrebat dacă vorbesc cu vorbă urâtă, i-am spus că da, şi m-a îndemnat să nu o mai fac în veci, că aia ce am visat e satana. Mi-a spus să cred numai în Dumnezeu. De atunci nu mai vorbesc rele, iubesc tot, tot, tot, numai cu inimă curată. Am fost crescută de un bătrân de 70 de ani şi de baba lui. Pe ei am deschis ochii. Nu o ştiu pe mama, nu îl ştiu pe tata. Eu nu am amintiri“, mai spune femeia.

Viaţa ei încape doar în câteva vorbe. Restul este nerostire. Şi totuşi, în această teribilă absenţă, mama Maria crede că este bogată, pentru că s-a întâlnit cu Dumnezeu. „Aici, unde stau acum, într-o noapte, cum îi cuptorul aşa, m-am trezit odată şi am văzut o lumină roşie, mare, pe părete. Şi camera era luminoasă. Atâta pot să spun. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă ajută. Simt că-mi dă sănătate. Mă rog şi noaptea. Ştiu doar «Tatăl nostru» şi o spun poate şi de zece ori. Nu doresc altceva de la viaţă, decât să fiu sănătoasă. Să pot să umblu. Mă bucur tare când vin maicile de la mănăstire, ţucule sufletul lor, şi-mi aduc mâncare. Şi bani îmi mai dau. Eu nu mai cobor. M-o chemat maica Onufria să mă mărturisesc la părintele de la mănăstire, şi foarte frumos m-o spovedit părintele de acolo. Stau aici cu fiică-mea, cu moşuâ meu şi cu Cristi. E cuminte băiatuâ. Sigur, când îi va veni vremea, o să-l dăm la şcoală. Sunt păcătoasă fraţilor. Am făcut rele. Am mai furat şi eu un cucuruz, un cruper, am mai minţit... În iarna asta am coborât aici pentru că îmi este teamă că mor acolo şi mă mănâncă lupii! Ducem crucea precum ne dă Dumnezeu, pentru că şi El a pătimit pentru noi, şi noi trebuie să ne ducem păcatele“, mărturiseşte bătrâna.

O întâmplare dureroasă

De la maica Onufria am aflat cum a descoperit-o pe mama Maria, dar şi ceva ce femeia evită să povestească. O întâmplare prea dureroasă ca să o retrăiască. „Auzind de dânsa, împreună cu maica Ambrozia am umblat mult să o găsim. Eram aproape deznădăjduite pentru că tot urcam de vreo trei ore şi nu dădeam de ea. Deodată, am simţit miros de capră şi aşa i-am descoperit coliba. Mi-a povestit că într-o iarnă a găsit nişte pui de mistreţ părăsiţi. Erau îngheţaţi. Numai unul era viu. Era purcică. A crescut-o, iar animalul mergea peste tot după bătrână, ca după  mama lui. Într-o zi, când femeia era plecată, nea Pătru a sacrificat-o. Bătrâna a plâns multă vreme după purcica ei, a cărei piele o păstrează cred şi acum. Aşa fusese de ataşată de ea“, ne spune maica Onufria.

Am petrecut câteva clipe pe dealul „După piatră“ pregustând şi noi din firescul cu care bătrâna îşi pregăteşte plinătatea de dincolo de proximitatea lumii. Şi am înţeles că, până la urmă, acest „dincolo de proximitate“ este o cruce, pe care trebuie să ţi-o asumi, trecând cu ea hotarul vieţii, lipsit de suficienţa de sine şi dezrobit din prizonieratul lumii şi fricii de stricăciune şi de moarte, precum o face Maria Dudu. Această bătrână săracă, dar atât de bogată la inimă…