Bătrânețea ca înnobilare a spiritului

Atunci când vorbim despre cei care s-au retras în adâncul pustiei utilizăm două cuvinte în mod obiș­nuit. Îi numim „monahi” sau „călugări”. Monahul, așa cum rezultă din etimologia cuvântului (unul sau singur în limba greacă), este cel ce stă  singur cu Singurul Dumnezeu, după cuvântul avvei Alonie, cel care se unifică pe sine lăuntric.

Călugări le spunem pentru că sunt niște bătrâni frumoși și buni, înțelegem de aici că există și bătrâni pur și simplu, care nu au atributul frumuseții și al bună­tății. Avem atât bătrâni frumoși, cât și, din nefericire, bătrâni urâți. Bătrânețea în sine nu este o virtute, și nu spune altceva decât faptul că ai reușit (într-un fel sau altul) să supraviețuiești trecerii timpului o perioadă mai lungă. Oricum, în cele din urmă, timpul este necruțător și ne nimicește biologia.

Bătrânețea, fiind un concept mai degrabă neutru, nu spune nimic despre felul în care ne-am traversat viața. Bătrânețea poate să însemne acumulare de experiență sau înțelepciune. Dar, în același timp, bătrânețea poate să fie uzură, blazare, oboseală. Poate să aducă slăbiciune sau, așa cum spune psalmistul, „osteneală și durere” (Ps. 89, 11).

Pentru Părinții deșertului bă­trâ­nețea însă este asociată cu în­țelepciunea. Dar, pentru ca bătrâ­nețea să fie înțeleaptă, ar trebui ca ea să se dezvolte pe o temelie bună. Timpul are efecte diferite asupra variatelor materiale. Cele proaste sunt rapid nimicite de colțul timpului. Materialele ieftine îmbătrânesc prost, în schimb materialele de calitate au șansa de a se înnobila cu vremea.

Chiar la nivelul cuvintelor există o diferență între a îmbătrâni și a te învechi. Ceea ce au făcut Părinții deșertului a fost să îmbătrânească, sporindu-și noblețea. Să te învechești pur și simplu înseamnă să eșuezi și să te degradezi, să cedezi straturilor suprapuse de rău, care se așază unele peste celelalte și care împiedică potențialul uman de înnobilare.

În antropologia teologică se vorbește despre natură și persoană. Teologia ortodoxă a secolului al XX-lea accentuează într-un mod deosebit personalismul, adică importanța pe care o are persoana în raport cu natura. Foarte pe scurt: faptul de a fi persoană înseamnă a dobândi o anumită libertate față de natură. Adică a avea posibilitatea de a te autodetermina, în interiorul anumitor limite. Asta nu înseamnă că natura își pierde orice forță în fața persoanei. Nu putem deveni altcineva decât suntem, nu ne putem pierde cu totul determinările naturale, însă, în același timp, avem o anumită libertate față de propria natură și puterea de a o transforma prin har. Așadar, natura umană are potențialul de a se înnobila. Abia lucrând potențialul de înnobilare al naturii noastre, îmbătrânim în maniera pe care ne-o sugerează Părinții deșertului.