Bătrânii - primul și cel mai de preț rost al existenței noastre

Bătrânețea nu este o vârstă, nici o stare ori un fel de a fi, ci este comoara dăruită noilor generații de către Bunul Dumnezeu, pentru a le călăuzi și îmbogăți, prin forța firească a experienței și cunoașterii nemijlocite, spre devenirea între oameni și întru divin. Nu este întotdeauna simplu să privești veșnicia cu ochii deplinei maturități, după cum nu este mereu ușor să pășești pe calea simplă și curată a împlinirii, dar adevărata înțelepciune presupune, în primul rând, prețuirea celor care pot privi prezentul cu ochi neîncețoșați de vâltoarea și orgoliile tinereții, comparându-l cu trecutul și proiectându-l în viitor.

Trăim într-o lume stranie, a aparențelor și necontenitelor vorbe goale, cu aspect de slogan și nefirească forță de convingere, iar acest lucru ne poartă pe calea primejdioasă a nimicului adoptat ca principiu călăuzitor. Sunt multe idei goale de conținut, deși cu ambalaj atrăgător, pe care trebuie să le evităm în aceste zile. Sunt multe cutume de sor­gin­te nouă, adoptate ca urmare a aberantei priviri admirative pe alte meleaguri, pe care trebuie să le ocolim. Deoarece caducitatea unor gânduri rătăcite în viața de zi cu zi nu le împiedică să adune adepți și să dirijeze deveniri improprii, cu forța pe care doar îndemnurile nedumneze­iești o pot avea. Și multe ar fi de reparat pentru ca lumea noastră să poată merge într-o direcție cu adevărat bună.

„Cununa bătrânilor sunt nepoții, iar mărirea fiilor sunt părinții lor” (Pildele lui Solomon 17, 7). Noi, fii și nepoți ai celor care ne-au dăruit viața, alături de forța de a trece, neabătuți, prin ea, către partea corectă a veșni­ciei, ne dovedim, adesea, nevrednici de aceștia, eliminându-i din calea noastră și marginalizându-i în spațiul ingrat al neputinței, uitării, întristării fără de sfârșit. Intenționat sau nu, ne îndepărtăm de principiile lor, dar și de ei, fără să înțelegem că, astfel, pierdem, cumva, în­suși rostul nostru pe acest pământ, devenind, înainte de vreme, orfani lă­sați în voia necu­noaș­terii. Ne aban­donăm rădăcinile, negându-ne propriile răsărituri și stabilindu-ne propriile apusuri - prea cu­rând, prea absurd, prea departe.

Asistăm, de ceva vreme, la un adolescentin conflict între gene­rații, dus, cumva, până dincolo de vârsta maturității, la o atât de barbară admirație a perpetuei noutăți, încât devine sinonimă cu progresul. Respingem tot ceea ce nu se află în această marjă a stra­nietății și excludem din discuție posibilitatea altcuiva de a avea dreptate, iar în acest context așezăm înțelepciunea sub stindardul ferfenițit al strictei ac­tualități. Și avem nevoie să ni se amintească o povață scripturistică, plină de miez: „Nu disprețui vorba celor bătrâni, că și ei au învățat de la părinții lor. Că de la ei vei învăța înțelep­ciunea și îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie” (Ecclesiasticul 8, 9). Deoarece aceasta este una dintre problemele pe care le putem identifica în construc­ția deficitarei chibzuințe contemporane: lipsiți de experi­ența înțelepciunii și privați - prin propria alegere - de șansa de a o deprinde, ce fel de părinți și, la vremea cuvenită, ce fel de bunici vom fi? Ce îi vom învăța pe copiii și nepoții noștri?

Cel mai dificil examen pentru noi

În Anul omagial al pasto­rației persoanelor vârstnice, declarat la nivelul Patriarhiei Române, ne aflăm în situația de a da poate cel mai dificil examen cu putință, acela în care va trebui să răspundem la simpla întrebare: „Ce am făcut pentru părinții și bunicii noștri?”. Un test la care nu putem copia și nici nu putem aplica tertipurile moderne în vederea obți­nerii unei note nemeritate, ci trebuie să privim în timpul și în sufletul nostru, căutând validarea îndeplinirii datoriei morale de a-i prețui, sprijini și proteja pe cei ajunși la vârsta forței superioare de înțelegere și judecare, dar și la vârsta fragilității. Un examen pe care, în condițiile nepăsării răuvoitoare de astăzi, nu îl vom trece prea ușor.

„Oare nu la bătrâni sălășlu­iește înțelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12), se întreba cândva prorocul. Unii dintre noi am ajuns să dispre­țuim aceste adevărate comori și să îi privim pe cei ajunși la o anumită vârstă ca pe niște poveri. De la discuțiile privind sistemul de pensii aruncate în agora până la vocalele nemulțumiri legate de măsuri guvernamentale sosite în sprijinul bătrânilor, cam toate ideile moderne contemporane mai că nu propun explicit îmbrâncirea celor vârstnici într-un colț uitat al exis­tenței, unde să nu mai constituie probleme așezate în calea unor idealuri de buzunar, mărunte, meschine, perisabile. Eu cred că nivelul de civilizație al unui popor se află în strânsă legătură cu modalitatea de a-și trata bătrânii, persoanele care prezintă un prea mic interes în ceea ce privește forța de muncă, dar care se dovedesc a fi atât de importante în vederea educării și călăuzirii tinerilor. „Bătrânii și căpeteniile sunt capul” (Isaia 9, 14), lucru pe care astăzi tindem să îl uităm. Locul persoanelor vârstnice este în fruntea co­mu­nităților, întrucât au multe de spus, iar menirea lor este de a îndruma. Când vom înțelege acest lucru, atunci va începe vindecarea acestei lumi de răutatea care a pus stăpânire pe ea.

Marginalizarea bătrânilor, o problemă care trebuie rezolvată

Marginalizarea bătrânilor nu doar în cazul strădaniilor primordiale ale cetății, ci chiar în cel al activităților cotidiene, este o problemă ale cărei origini trebuie identificate, mai cu seamă, în educația precară primită de mulți, coroborată cu un grad mărunt de înțelegere a învăță­min­telor morale. Mai în glumă (amară, e drept), mai în serios, aș spune că această racilă a apărut atunci când cel dintâi neghiob a făcut prima remarcă de genul „la biserică merg babele (și moșii), nu tinerii”, pecetluind utilizarea scălâmbului dicton, sub variate forme, de-a lungul timpului, în detrimentul tuturor. Deoarece în lăcașul de cult descoperim motivele și modali­tățile prin care ne putem cinsti părinții, rațiunea pentru care înțelepciunea este un dar ne­prețuit, iar nimicurile cotidiene sunt „deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 1, 14). Acolo Îl regăsim pe Tatăl ceresc, Cel pe Care vechile texte biseri­cești Îl numesc „Dumnezeule al pă­rinților” (Cartea înțelepciunii lui Solomon 8, 1), nu al ideilor noi, de sorginte obscură și cu termen de valabilitate redus. Acolo ni se spune: „Copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3, 20), iar apoi înțelegem că oricine are părinți, bunici și Dumnezeu încă se mai poate considera copil, cu sufletul liber și gândurile frumoase.

Excluziunea bătrânilor nu reprezintă doar simpla (cumplita) lor excludere din societate, ci capătă un aspect mult mai grav, pe care nu sunt sigur că îl înțelegem. În logică, excluziunea reprezintă o relație între două propoziții care presupune faptul că acestea nu pot fi simultan adevărate. În viața de zi cu zi, s-ar traduce prin „ori una, ori alta” sau, mai exact, în ca­zul nostru, „ori tu, ori eu”. Ne ru­șinăm cu vârstnicii noștri, îi con­siderăm netrebuincioși și slabi, fugim de apropierea lor și de alăturarea noastră cu numele, chipul și ideile pe care le reprezintă. Ne repudiem, astfel, trecutul și potențăm alogicul antagonism între noi și cei care ne-au adus pe lume...

Îndepărtarea de vârstnici ne lasă fără moştenire

Îndepărtarea de vârstnicii noștri ne lasă fără moștenire. Și nu mă refer la cea materială, pe care mulți, astăzi, asemeni fiului risipitor, jinduiesc să o obțină încă din timpul vieții părinților și bunicilor, ci la cea spirituală, care ar trebui să ne definească atât existența, cât și drumul prin lume. La credința, cultura, obiceiurile și toate cele cu adevărat trebuitoare unui popor dornic să își păstreze numele și locul sub soare. Fiecare dintre noi devine, încet, apropiat și următor al regelui descris de prorocul Daniel, care „împotriva Dumnezeului dumnezeilor va spune lucruri nemaiauzite [...], iar în locul Lui va cinsti pe dumnezeul cetăților, pe un dumnezeu pe care nu l-au cunoscut părinții lui; aceluia i se va închina cu aur, cu argint, cu pietre scumpe și lucruri de preț. El va lua ca apărători ai cetăților întărite pe poporul unui dumnezeu străin; pe cei care îl vor recu­noaște, el îi va cinsti mult, îi va pune stăpâni peste mulțime și le va împărți pământuri ca răsplată” (Daniel 11, 36-39). Dacă re­cunoașteți în cuvintele de mai sus descrierea unui crâmpei din lumea în care trăim (fie ea și par­țială), vă rog să priviți cu atenție la ceea ce devenim, lipsiți de în­țelepciunea bătrânilor noștri.

Am văzut, în câteva localități, cluburi dedicate persoanelor în vârstă, unde acestea se întâlnesc și discută. Am văzut spații dedicate lor în parcuri. Dar nu am remarcat prea adesea locuri hărăzite lor în sufletele noastre, de parcă înaintarea lor în etate a săpat între noi și ei dureroase tranșee, greu de trecut. Ceea ce îmi aduce în minte dialogul unui preot cu o bătrână, care i-a mărturisit că le-a cerut copiilor și nepoților să o ducă la un azil și să o lase acolo. La mirarea interlocutorului, a răspuns simplu și înduioșător: „Vreau acolo ca să am și eu cu cine să vorbesc, că tare m-am săturat să fiu singură. Copiii au treabă, nepoții, săracii, la fel, eu nu am pe nimeni”. De fapt, aș spune că excluderea bătrânei din viața lor i-a lăsat pe toți cei menționați foarte săraci. Lipsiți de mamă și de bunică, de orizont și de origini. Ai nimănui...

Vin vremuri tot mai stranii, în care pericolele - aceleași, mereu - poartă nume diferite, dar sunt îngemănate celor din alte vremuri, nu de foarte mult timp trecute. Un popor care nu își cu­noaște istoria este condamnat să o repete, iar un popor care își surghiunește într-un colț obscur de amintire bătrânii este condamnat să nu știe niciodată cum trebuie înfruntate fluxul și refluxul valurilor de neîmpliniri, necazuri și suferințe care vor veni, vor trece și se vor întoarce mereu, cerându-și tributul.

Îndepărtându-i pe vârstnicii noștri, ne pierdem coeziunea, forța de a rămâne uniți, spre a întâmpina și rele și bune așa cum am știut întotdeauna de-a lungul veacurilor: împreună, sub binecuvântarea divină. Ne întoarcem unii împotriva altora și luptăm sub stindarde de pe alte meleaguri. În astfel de momente, lipsiți de bătrâni și de povața lor, este cazul să ne întrebăm: „Oare nu este un singur părinte pentru noi toți? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce suntem vicleni unul față de altul, ca să pângărim legământul pă­rinților noștri?” (Maleahi 2, 10). Iar atunci când vom găsi - și sigur vom găsi, în această lumină - răspunsul, să îi aducem înapoi, lângă noi, pe cei care ar trebui să ne fie atât de dragi! Pe bătrânii noștri - primul și cel mai de preț rost al existenței noastre...