Berzele

Un articol de: Ștefan Mitroi - 17 Martie 2023

- Ce faci, nea Ioane?, întreb.

- Stau de vorbă cu fata asta, răspunde el, arătând cu mâna în sus.

Fata de care zice e... femeie la casa ei. La cuibul ei, mai exact, fiind vorba de barza ce stă cocoțată pe stâlpul din fața casei.

- Și despre ce vorbiți?

- Despre ce mai este prin lume. Trece peste nu știu câte ape și nu știu câte țări ca să se întoarcă aici. Vede fel de fel de oameni și de întâmplări în locurile peste care zboară. Știe multe. Și-mi spune și mie câte ceva din ce știe.

- Ce zice despre oamenii pe care-i vede?

- Că sunt cam la fel ca noi. Nici mai buni, nici mai răi. Nici mai frumoși, nici mai urâți.

- Doar că mai mici.

- Cum mai mici?

- Păi dacă se uită la ei de la înălțime!

- N-are timp de astfel de lucruri în timp ce zboară. Se uită la oameni și la locuri de jos, când se oprește să-și tragă sufletul. Și dacă ei o întreabă ceva, despre noi, ăștia de aici, ea le răspunde cu dragă inimă. Nu e deloc așa cum credeam chiar și eu până nu demult.

- Ce să fie?

- Că oamenii de la noi din sat nu prea sunt ieșiți în lume. Ieșim mereu, prin ele, numai c-am descoperit târziu asta. Pot spune că suntem mai umblați decât cei de la oraș, care n-au pe străzile lor berze ce se întorc mereu la aceleași cuiburi cu perechea lor alături. Uite, când o văd pe barza asta de pe stâlp că se pregătește toamna de plecare, eu simt că trebuie să mă bucur.

- Cum așa! Plecarea berzelor e mai degrabă prilej de tristețe.

- Nici pomeneală! E ca și cum aș pleca și eu odată cu ea. Chiar plec, dacă mă gândesc bine. Plecăm cu toții, de fapt. Iese tot satul în lume. Nu doar până dincolo de pădure sau până dincolo de câmp, unde vedem seara soarele înroșindu-se și intrând încet-încet în pământ.

Cineva de la noi din sat ajunge în fiecare an în celălalt capăt al lumii, ducând vești despre noi tocmai acolo.

- Poate despre dumneata, zic, întrucât ai barză la poartă, pe când eu...

- Nu e barza mea, omule, îmi răspunde nea Ion. E a întregului sat. Doar că eu mi-am făcut obiceiul să stau de vorbă cu ea. Încearcă și tu și-o să vezi că te înțelege!

- Ce crezi c-ar trebui să-i spun?

- Zi-i că te bucuri că s-a întors.

- E prea puțin doar atât.

- Cum adică prea puțin?

- Îmi vine să mor de drag, dacă poți să pricepi!

- Păi tot așa îmi vine și mie! D-aia și înțeleg limba lor. Și mă înțeleg și ele pe mine.

- Știi ceva?

- Ce?

- Hai să împărțim dragul pe din două.

- Adică să murim, cum ar veni, împreună!

- Chiar așa!

- Păi hai, atunci! Ce mai așteptăm?