Biblia - verset cu verset: Inima lui Cain, în cenzura invidiei

Facerea 4, 5:

„Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.”

Pentru întâia oară în istoria omenirii se dezvăluie aici o patimă care se va adânci în conştiinţa omului: duşmănia. Cain se întristează pentru că jertfa lui nu a fost primită şi pizmuieşte pe fratele său, Abel, a cărui jertfă a fost bine plăcută în faţa Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „supărarea lui Cain a fost îndoită: s-a supărat nu numai că a fost respins, ci şi pentru că a fost primit darul fratelui său”.

Cert este că inima lui Cain vădeşte acum mâhnirea, Dumnezeu Creatorul cunoscând dinainte gândurile sale înaintea oricărei manifestări văzute. „La Cain, răutatea n-a început să se manifeste când şi-a ucis fratele, căci încă înainte Dumnezeu, Cel cunoscător al inimii, nu privise spre Cain şi spre jertfa lui, ci răutatea lui a ieşit (doar) la iveală când l-a ucis pe Abel”, a scris Origen în lucrarea „Despre rugăciune”.

Sfinţii Părinţi afirmă că invidia este un păcat capital. Aici însă se manifestă un păcat chiar şi mai grav, împotriva Duhului Sfânt, Cain pizmuind harul de care s-a împărtăşit fratele său şi sporul acestuia în virtuţi.

În lucrarea „Cărarea împărăţiei”, părintele Arsenie Boca face o analiză a patimei invidiei care „cenzurează” inima omului, reţinându-l a-şi manifesta faptele bune, în favoarea celor rele: „Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se unul dintre cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat din fericit nefericit, din norocos nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai multe binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie.”