Pocăința nu trebuie amânată

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 170

„Spune-ți (…) păcatele tale unul câte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi ducân­du-te la uşa lui şi rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, să îți măreşti şi mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu, căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere şi să Se mânie şi mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că, având un Stăpân atât de uşor de împăcat, Îl mâniem; şi, mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu, când Se mânie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrând să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ar face mereu bine, deşi Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, Îşi întoarce câtăva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar, dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare.”

Tertulian, Despre pocăință, VI, 4-5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 213

„Ce nepotrivit, ce nedrept lucru să nu împlineşti pocăința şi totuşi să nădăjduieşti în iertarea păcatelor, adică să întinzi mâna la cumpărătură, dar să nu-i plăteşti prețul. Căci cu acest preț a hotărât Domnul să acorde iertarea; prin acest preț al pocăinței El făgăduieşte mântuirea de păcate. Şi dacă vânzătorul mai întâi cercetează banul pe care-l primeşte, să nu fie stricat, şters sau falsificat, credem că şi Dumnezeu va pune la încercare pocăința, înainte de a da 
răsplată atât de mare a vieții veşnice.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 343

„Ninevitenii erau împovărați cu mulțime mare de păcate; dar pentru că au arătat adâncă şi mare căință, n-au avut nevoie mai mult de trei zile ca să atragă asupra lor bunătatea lui Dumnezeu şi să facă fără de putere hotărârea pronun­țată asupra lor. Dar pentru ce vorbesc de nineviteni? Tâlharul cel de pe cruce n-a avut nevoie (...) nici de un ceas! Atât de mult ne iubeşte Dumnezeu! Nu întârzie, nu zăboveşte când vede tăria voinței noastre.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)