Binefacerea şi recunoştinţa

Când faci un bine şi aştepţi recunoştinţă, spun Părinţii Bisericii, repede vei fi dezamăgit şi îţi vei pierde liniştea, fiindcă oamenii, de obicei, sunt nerecunoscători. Când faci un bine să te aştepţi la rău din partea celui căruia i l-ai făcut. Când te vei confrunta cu nemulţumirea unui om căruia i-ai făcut bine, nu te vei mai tulbura, pentru că vei fi pregătit. Iar dacă vei avea parte de recunoştinţă, bucuria ta va fi mare, întrucât altceva ai aşteptat şi altceva ai găsit. Istorioara de astăzi ne vorbeşte tocmai despre aceste două virtuţi, binefacerea şi recunoştinţa.

Se spune că odată, un om a fost primit în rai. Acolo a fost întâmpinat de îngeri care l-au dus la Hristos ca El să-i facă cunoştinţă cu virtuţile care înfrumuseţează pe cei care ajung în paradis. Între ele virtuţile se cunoşteau foarte bine, înfrânarea se ştia cu îndelunga răbdare, nădejdea cu smerenia, toate erau de mână ca nişte bune prietene.

Doar două virtuţi stăteau deoparte, stinghere. Erau binefacerea şi recunoştinţa. Când Hristos s-a apropiat de ele, le-a întrebat: „Cine sunteţi?“ „Eu sunt binefacerea“. „Iar eu recunoştinţa.“ „Şi nu vă cunoaşteţi?“, a continuat Domnul. „Nu, nu chiar aşa de bine. Nu ne-am întâlnit decât arareori pe pământ.“ (Prelucrare de Augustin Păunoiu după un fragment din vol. „Anecdote duhovniceşti“, pr. Epifanie Theodoropoulos, Editura Egumeniţa, 2011)