„Binefacerile rugăciunii sunt negrăite”

Viața unui preot este încărcată de trezvia și responsabilitatea rugăciunii. Orice gest, cuvânt și faptă trebuie să se nască și să rodească în urma rugăciunii libere, intense și sincere din inima sa. Cu atât mai mult este valabilă această regulă simplă, dar esențială a vieții pastoral-misionare pentru un ierarh al Bisericii. Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina a subliniat în dese rânduri importanța rugăciunii pentru sporirea în viața duhovnicească, dar, mai presus de toate, i-a învățat pe cei din jur, prin puterea exemplului său personal, cum să se roage neîncetat și să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu în fiecare aspect al existenței lor.

În timpul cuvântării rostite cu ocazia hirotonirii sale în treapta de arhiereu, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina afirma: „Nu am altă rugăciune către Domnul Iisus Hristos, Marele Arhiereu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înțelepciune și mai ales har, pentru ca: acolo unde este îndoială, eu să semăn credință! Acolo unde este întristare, eu să semăn bucurie! Acolo unde este disperare, eu să semăn nădejde! Acolo unde este ceartă, eu să semăn pace! Acolo unde este ură, eu să semăn iubire! Acolo unde este întuneric, eu să semăn lumină! O, Doamne Iisuse, fă ca nu numai eu să pot fi mângâiat, ci să mângâi pe alții. Nu numai eu să fiu înțeles, ci să înțeleg și pe alții, nu numai eu să fiu iubit, ci să iubesc pe frații mei” († Justinian Marina, „Cuvântare rostită la hirotonia în arhiereu”, în: Apostolatul social, vol. II, p. 26). Orice episcop ales al Bisericii Ortodoxe știe de la bun început că trebuie să slujească și să se jertfească asemenea modelului său absolut, iar acesta este unul singur: Hristos. Îmi stăruie în minte acum cuvintele rugăciunii pe care preotul o rostește în taină în timpul cântării Heruvicului: „Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru”. De aceea, episcopii Bisericii se roagă permanent să fie luminați și întăriți în lucrarea lor duhovnicească de Arhiereul Cel veșnic, Care are o preoție netrecătoare, Mântuitorul Iisus Hristos. De aici se nasc, uneori, fulgurații duhovnicești precum fragmentul citat mai sus. Oricât de multe încercări ar avea în viața sa, un ierarh sau un preot adevărat nu-și pierde niciodată darul rugăciunii, bineînțeles dacă îl păstrează unit cu virtutea smereniei.

Despre rugăciunea duhovnicească

Nu orice rugăciune pe care o rostim este și ascultată în ceruri, la fel cum nu fiecare vorbă pe care o spunem în această viață este luată în serios de cei din jur. Uneori, rugăciunea este slabă, lipsită de credință, amestecată cu gânduri pătimașe, alcătuită numai din cuvinte, fără nici o legătură cu simțirea noastră interioară. O astfel de rugăciune își ratează menirea sa esențială de a reprezenta un dialog sincer și deschis cu Dumnezeu. Acest fapt este subliniat pe larg de Patriarhul Justinian Marina în următorul fragment: „Potrivit învățăturii Sfintei noastre Biserici, rugăciunea este cererea către Dumnezeu, rostită cu credință curată și nădejde tare, ca să dobândim ceea ce cerem, după voia Lui cea sfântă. «Tot ceea ce cereți cu credință veți dobândi» (Matei 21, 22), grăiește Mântuitorul. Cu alte cuvinte, rugăciunea este înălțarea inimii, a minții și a voinței noastre către Dumnezeu, prin care-L lăudăm pentru puterea Sa cea veșnică, Îi mulțumim pentru bunătățile revărsate cu îndestulare asupra noastră și-L rugăm să ne ierte păcatele și să ne apere de primejdia celui viclean. Rugăciunea poate îmbrăca chipuri felurite, după cum felurite și nesfârșite sunt prilejurile în care o facem. Înainte de toate, rugăciunea înseamnă închinare «în Duh și adevăr» (Ioan 4, 24), iar închinarea aceasta nu se poate săvârși fără smerenie, adică fără lepădarea de sine. Dacă nu suntem smeriți, noi nu putem păși cu folos pe calea rugăciunii, și cine cutează să se roage cu mândrie, să știe că rugăciunea lui este zadarnică” († Justinian Marina, „«Cuvânt către cititori» la Cartea de rugăciuni publicată de Sfântul Sinod în anul 1951”, în: Apostolatul social, vol. IV, pp. 403-404). Smerenia constituie, așadar, contextul cel mai potrivit și starea sufletească desăvârșită care permite rugăciunii să se desfășoare așa cum se cuvine. Simțirea noastră afectată adesea de ipocrizie și îndoială, de lipsa unei pocăințe sincere, nu poate fi tămăduită decât de o smerenie cu adevărat cuprinzătoare, profundă și fără menajamente. Smerenia reprezintă cunoaștere de sine și, așa cum indiferent ce ar face, un om desfigurat tot va trebui să privească la un moment dat în oglindă chipul său urâțit, la fel și noi trebuie să înfruntăm acest rău care ne desfigurează interior, răul păcatului. Smerenia înseamnă să te vezi exact așa cum ești: nici mai mult, dar nici mai puțin. Nu ne inventăm răni pe care nu le avem, dar nici nu ne recu­noaș­tem merite inexistente și, în funcție de sinceritatea noastră, putem cu adevărat să dobândim rugăciunea în „Duh și adevăr” în fața lui Dumnezeu. Greșește foarte mult cel care consideră că înmulțirea cuvintelor sau frumu­sețea lor constituie sufletul rugăciunii. Lipsite de sinceritate, acestea nu reprezintă nimic alt­ceva decât o ipocrizie continuă. Dacă rugăciunile pe care le rostești nu te reprezintă, atunci caută-le pe cele care te reprezintă, iar dacă nu găsești nici una, atunci lovește în mândria ta și roagă-te din adâncul inimii ca Dumnezeu să te miluiască, gă­sește un duhovnic bun și ascultă sfatul său în această pri­vință, chiar dacă nu-ți plac în continuare rugăciunile recomandate. Măcar pentru smerenia ta vei dobândi puțină simțire.

Binefacerile rugăciunii

Închei acest material cu un fragment din scrierile Patriarhului Justinian Marina despre roadele rugăciunii. Cine a gustat cu adevărat din dialogul cu Dumnezeu, cine știe înaintea Cui stă atunci când se roagă cunoaște că acestea nu sunt niște simple cuvinte, ci mărturia sinceră a unui om care a trăit ceea ce a spus și a spus numai ceea ce a trăit: „Binefacerile rugăciunii sunt negrăite. Rugăciunea este aripa credinței, roada nădejdii, oglinda dragostei, pecetea virtuții și zăvorul păcatului. Ea este izvor nesecat de sfințenie și de trăire creștinească; este pavăza care ne ocrotește de boldul ispitelor; este cheia cu care deschidem porțile cerului și lăsăm să se coboare asupra noastră harul lui Dumnezeu. Rugăciunea îmbărbătează pe cel deznădăjduit, ridică pe cel căzut, mângâie pe cel întristat, înviorează pe cel obosit, întoarce la pocăință pe cel păcătos, întărește pe cel îndoielnic în credință și smerește pe cel trufaș; pe cel aspru îl îmblânzește, pe cel pizmaș îl potolește și către lucrarea faptelor bune pe toți îi povățuiește. Nimeni nu este oprit să se bucure de mântuitoarea roadă a rugăciunii, nici cei buni, nici cei răi; nici cei veseli, nici cei întristați; nici cei sănătoși, nici cei bolnavi” († Justinian Marina, „«Cuvânt către cititori»...”, pp. 403-404).