Biruirea fricii omenești în Hristos, erminie a Sfântului Atanasie cel Mare

Dacă Sfânta Scriptură ar fi primită cu simplitate și smerenie, mesajul ei, așadar al Revelației, ar fi pe deplin inteligibil și accesibil oricui, indiferent de poziția și de formația sa intelectuală. Ascultarea de autoritatea Bisericii, în acest caz, poate fi înțeleasă și ca o încredere în exactitatea învățăturii sale dum­nezeiești. Se cuvine precizat că exactitatea credinței se referă nu la vreo însușire matematică, ci la adevărul său care se deosebește de minciună. Este fundamental acest fapt, întrucât izvorul oricărui adevăr și Adevărul Însuși este Hristos, cu care suntem chemați să ne unim și să-L cunoaștem, pentru că aceasta este viața veșnică (Ioan 3, 17). În mod corespunzător, dacă ne aflăm în minciună și, mai cu seamă, dacă răstălmăcim adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și-i denaturăm mesajul, potrivit minții noastre căzute, nu ne vom mai uni cu Hristos, ci cu „tatăl minciunii”, care mai e numit și „ucigaș de oameni” (Ioan 8, 44). Desigur că nimeni nu și-ar dori o astfel de postură, însă, prin vicleniile sale, vrăjmașul izbutește adesea să întunece mintea omului, astfel încât acesta să ajungă luptător fățiș împotriva adevărului, așa cum se întâmplă, spre pildă, cu ereticii, iar în exemplul pe care îl avem acum în vedere, cu arienii. Ca nimeni alții, aceștia au huluit a doua Persoană a Sfintei Treimi, fapt cu atât mai grav cu cât Cuvântul, prin Întrupare, a devenit Persoana dumnezeiască cea mai apropiată de om.

Revelație și erminie

Istoria Bisericii ne-a arătat că simplul fapt de a spune „toate datele credinței sunt cuprinse în Sfintele Scripturi” nu este suficient și pentru a ajunge la acordul unanim al credinței, întrucât Scriptura este pasibilă erminiei și, în funcție de erminia pe care o primim, ne putem apropia sau depărta de adevărul revelat. Pentru noi, creștinii ortodocși, erminia Sfinților Părinți reprezintă un reper de neînlocuit, întrucât vine de la persoane care au primit harul tâlcuirii, tocmai pentru zidirea neînșelată a po­porului lui Dumnezeu. Fără această erminie patristică, oricâtă știință lumească am deține, suntem de-a dreptul orbi și nu putem distinge adevărul adânc al cuvântului dumnezeiesc, chiar dacă acesta se află în fața noastră. Unul dintre acești Părinți este și Atanasie cel Mare, fără evocarea căruia nu ne-am putea lămuri vreodată deplin în privința erorilor arienilor; erori - atenție! - care nu sunt doar parte dintr-o istorie trecută, ci constituie matrice ale minții umane căzute, care se repetă de-a lungul istoriei și se vor repeta în mod cert până la sfârșitul ei (cf. Apocalipsa 17, 13-14).

„Frica” Domnului

Dovada că Hristos a fost un simplu om - susțineau ereticii arieni - este aceea că I-a fost frică: „De este cu putință să treacă paharul” (Matei 26, 39). Însă lucrurile sunt mult mai complexe decât ar părea la prima vedere, mai ales atunci când Evanghelia nu e observată în întregul ei. Întrucât, atunci când Petru a încercat să-L oprească să meargă spre răstignire, Domnul l-a mustrat, zicând: „Nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oame­nilor” (Marcu 8, 33). „Căci voia - potrivit Sfântului Atanasie - acela (paharul) pentru care se ruga să fie înlăturat, și pentru care venise. Și era propriu Lui să vrea, căci pentru aceasta a venit. Însă era propriu trupului să-i fie frică. De aceea, ca om a spus acest cuvânt. Și amândouă acestea s-au spus de El, ca să arate că Dumnezeu Însuși voia, dar, făcându-Se om, avea un trup temător și pentru aceasta amesteca voia Lui cu slăbiciunea omenească, pentru ca, desfiin­țân­d-o pe aceasta, să-l facă pe om îndrăzneț față de moarte”. Iar Sfântul Dumitru Stăniloae notează: „Acesta este un exemplu de paradox în care contrariile conlucrează. Dacă nu i-ar fi fost trupului frică, nu s-ar fi putut manifesta tăria voinței care a învins frica și prin care, de fapt, a biruit-o”.

Mucenicii

Însă oare cărui trup îi era frică? În chip vădit, trupului moștenit în urma căderii protopărinților, iar nu a celui de după Iconomia cea în Hristos. Dovadă în acest sens stau mucenicii, care îl fac pe Sf. Atanasie să exclame: „Iată deci un lucru cu adevărat minunat. Cel pe care dușmanii lui Hristos Îl socotesc vorbind cu frică îi face pe oameni îndrăzneți și fără teamă față de ceea ce se socotește că El avea frică. De aceea fericiții Apostoli, întăriți de aceste cuvinte, au disprețuit după El moartea în așa fel încât nici nu mai aveau grijă de cei ce-i judecau, ci spuneau: „Se cade să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5, 29). Iar ceilalți sfinți mucenici îndrăzneau așa de mult, încât socoteau mai vârtos că se mută la viață, decât că suferă moartea”. Într-adevăr, înainte de Hristos, astfel de lucruri erau cu neputință. Dar în ce fel a fost cu putință această transformare a slăbiciunii firii omenești? Răspunde Marele Atanasie: „Din hotărârea și bă­r­băția neclintită a martirilor se arată că nu Dumnezeirea era cea care se temea, ci că Mântuitorul a înlăturat frica noastră. Căci precum a desființat moartea prin moarte și toate cele omenești prin fapte omenești, așa, prin ceea ce se socotește că era la El frică, a înlăturat frica noastră și a făcut pe oameni să nu se mai teamă de moarte”.

Restaurarea firii omenești

Să nu uităm că tot ceea ce pătimește Domnul o face numai cu scopul de a restaura firea noastră și de a o îndumnezei. Aceasta este cheia înțelegerii corecte a Întrupării Cuvântului. În acest sens completează Sfântul Atanasie: „A se tulbura este propriu trupului, dar a avea putere să pună și să ia sufletul când voiește nu mai e propriu omului, ci puterii Cuvântului. Căci omul nu moare prin puterea sa, ci prin necesitatea firii și fără să vrea. Dar Domnul, fiind El Însuși nemuritor, însă având trup muritor, avea putere, ca Dumnezeu, să se despartă de trup și să-l reia pe acesta iarăși când voiește… Căci se cuvenea ca trupul care era stricăcios să nu rămână muritor din pricina firii lui, ci să se facă, din pricina Cuvântului care l-a îmbrăcat, nesupus stricăciunii. Fiind­că precum El, luând trupul nostru, a imitat ale noastre, așa noi, primindu-L pe El, ne împărtășim de nemurirea Lui” (Cuvântul al III-lea împotriva arienilor).

O perspectivă antropologică

Lămuririle Sfântului Atanasie, departe de a servi doar unui domeniu teologic restrâns și inaccesibil, prezintă o nebănuită actualitate și, mai cu seamă, aplicație în zilele noastre. Din această prismă devine de mare interes faptul că o bună parte dintre psihoterapiile moderne identifică în frică o cauză esențială a problemelor psihologice ale omului contemporan. Or, aceasta ne arată în mod semnificativ un lucru deosebit de grav, anume că omul recent s-a depărtat de Hristos, singurul care a biruit frica firii omenești în Ipostasul său, dar și singurul care îi poate dărui omului puterea de a-și birui frica. Aceasta întrucât în afara lui Hristos nu numai că nu există mântuire, dar nici măcar o învingere reală a fricii omenești nu este cu putință.