Biruitorului morţii strigăm…

Ne aflăm în ultimele ceasuri ale Postului Mare, întru aşteptarea celuilalt post, al Sfintelor Pătimiri, o săptămână de rugăciune profundă şi de adâncă cercetare privind către Crucea Răstignirii Domnului Hristos. 

Trecerea de la Postul Mare la Săptămâna Mare se face prin aceste două zile care ne stau înainte: Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor. 

Cei din Ierusalimul de altădată au strigat: Osana! În Evanghelie ni se spune că în mod special pruncii au fost cei care L-au lăudat pe Mântuitorul Hristos. Și dintre cei maturi L-au lăudat mulți în acea zi, dar mulţi erau mânioşi, în special arhiereii şi cărturarii, din pricina marii și incontestabilei minuni a învierii lui Lazăr.

Troparul Sâmbetei şi Duminicii Floriilor ne arată că aceste zile preced Sfintele Pătimiri ale Domnului, care prin învierea lui Lazăr ne încredinţează de „învierea cea de obşte”.

În această pârgă şi arvună a învierii sunt încorporaţi toţi cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul, pentru care ne rugăm mâine și pentru care Biruitorului morţii strigăm: Veşnică pomenire. Pentru aceştia, coliva nu e grâu, ci dragoste şi comuniune, lumânarea nu e ceară, ci lumină, vinul nu e bob de strugure strivit, ci simbol al vieţii veşnice şi aducere aminte a aceluiaşi Potir.

În multe culturi și civilizații, oamenii au conştiinţa limitei acestei lumi şi învaţă să se pregătească pentru moarte. Însă noi, creştinii ortodocşi, avem încredințare de la Hristos Domnul, prin învierea lui Lazăr, prin Duminica Floriilor şi prin sărbătoarea Sfintelor Paşti, că nu ne pregătim pentru moarte, ci pentru înviere. 

În schimb, această realitate a morţii de aproape este prezentă şi din ce în ce mai evidentă în zilele noastre, când toate laturile lumii sunt înconjurate de război sau de ameninţarea acestuia. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent de împrejurări, dar mai ales atunci când vine năprasnic. 

Peste tot în lume este multă suferinţă, mulţi oameni mor din pricina războaielor. Suntem îngânduraţi, nedumeriţi, dar vorbim prea uşor despre război şi moarte. Pentru căutătorii avizi ai confortului personal, tragedia celorlalți se transformă în cifre, bilanțuri sau într-un simplu flux de ştiri pe diagonala ecranului, în calcule privind prețul litrilor de combustibil necesari pentru plimbări şi relaxare. Mintea omului care uită să plângă cu cei ce plâng izvodeşte continuu justificări, pretexte şi îndreptăţiri de sine.

Din cauza televizorului, războiul a devenit un subiect interesant, pe care omul îl discută cu seninătate în liniştea confortului său egoist. Tehnologia contemporană atât de iubită de noi toţi a întărit şi mai mult războiul, făcându-l şi mai înfricoşător prin mijloacele uriaşe de distrugere şi de extindere.

Să privim cu nădejde către mila Mântuitorului Hristos, Care plânge pentru Lazăr, dar şi pentru toţi cei pentru care clipa vieţii lor nu este bucurie, ci se transformă în lacrimă neîncetată pentru rudeniile şi prietenii care nu mai sunt, pentru care pământul ţării nu mai este leagăn, ci devine cetate a morţii... Pentru toţi aceştia, Biruitorului morţii să strigăm: Ne rugăm Ție, auzi-ne și ne miluiește.

Este nevoie mai mult ca oricând să preţuim darul vieţii. În aceste zile liturgice, moartea se reîntâlneşte cu Viaţa. Mântuitorul Iisus Hristos este împreună suferind şi plânge cu toți cei care în familiile lor, în ţara lor pătimesc această durere nespusă a suferinței umane prin moartea cauzată de război.

În aceste clipe de praznic, mărturisirea creştinilor trebuie să se convertească în ceasuri prelungite de smerenie, de adâncire a rostirilor către Biruitorul morţii pentru ca să dezrădăcineze ura, învrăjbirea și dorința de stăpânire din inimile celor ce asupresc pe cei nevinovați, să aducă între ei dragostea nefățarnică, înțelegerea și împreună-viețuirea pașnică și să înceteze războiul, tulburarea și suferințele oamenilor.

Pentru cei ce suferă deja din pricina războiului pretutindeni în lume şi pentru noi toţi, Biruitorului morţii strigăm: Doamne, nu vrem război!