Biserica adevărată, adevărata credință
Cât de puternică este credința noastră, credința generației noastre obișnuită cu mijloacele de comunicare digitale, cu postări nenumărate pe Facebook, cu dorința efemeră de a atrage atenția celorlalți, de a fi în centrul dezbaterii, de a trăi gloria sublimă a unor aplauze digitale ce dispar în câteva minute? Sunt sigur că greșim atunci când ne considerăm mai buni, sau mai inventivi, decât generațiile trecute, care nu beneficiau de posibilitățile tehnologice actuale. E drept, înaintaşii noștri erau mult mai discreți, cu ei și cu restul lumii. Nu se grăbeau să-și exteriorizeze gândurile cele mai intime, pe care le considerau, pe bună dreptate, ca fiind acea comoară spirituală personală imposibil de înstrăinat. Mai mult, într-un anumit timp, de tristă memorie, nici nu era sănătos să strigi în gura mare ce crezi și ce simți. Din acest punct de vedere, desigur, am evoluat în direcția cea bună. Dar etalonul unei credințe puternice în Dumnezeu nu se schimbă semnificativ de-a lungul timpului, ci suportă acele mici variații datorate avansului duhovnicesc și intelectual apărut inevitabil prin experiența socială și personală acumulată de o generație care este lăsată apoi moștenire celor tineri, următoarei generații. Va fi mereu așa, tindem cu ușurință să înțelegem Biserica doar ca un fel de asociație, o persoană juridică, o instituție, care acționează exclusiv și eminamente conform unor norme sociale, juridice sau culturale cunoscute nouă și pe care în linii mari le acceptăm atâta vreme cât ele nu cad în desuetudine.
Organizarea administrativă a Bisericii este partea imediat vizibilă, partea de sus a aisbergului. Frumos, curat, nealterat, alb și diafan rămâne ceea ce este sub nivelul apei, ca un fundament sănătos și imperturbabil, de nemișcat și imposibil de stricat. În ceea ce privește Biserica, nu avem voie să uităm partea sfântă, divină, evidența că lumea există doar prin/și datorită iubirii divine. Certitudinea dragostei dumnezeiești este sensul existențial direct al vieții noastre și motivul credinței noastre. Și totuși, de multă vreme, și cu mult înainte de Facebook, ne-am mărginit încăpățânat să privim Biserica doar la nivelul ei organizatoric, ca o adunare a oamenilor cu diferite idei și păreri. Sfințenia Bisericii, mântuirea noastră prin ea, o uităm, o ascundem voit și necugetat, încercăm să dovedim penibil că nu există, uneori ne și lăudăm că nu știm nimic despre ea. Aceasta este o formă aspră și mult răspândită de ispită, de cădere imediată în păcat. Și ce este de făcut? Cum ajungem la Biserica adevărată și la credința adevărată? Prin rugăciune și fapte bune. Să fim partea ferită de furturi și murdărie a aisbergului. Este evident că orice formă organizatorică, orice acțiune concretă imaginată de oameni este perfectibilă.
Cu ajutorul Sfântului Duh, cu binecuvântarea dumnezeiască, oamenii Bisericii se străduiesc neîncetat să actualizeze formele practice prin care Biserica se manifestă văzut, zi de zi, în funcție de schimbările structurale ale societății. E bine că este așa. Doar că modernizarea structurală, cea organizatorică, nu ne va ajuta niciodată să ne mântuim. Avem nevoie să fim în pas cu timpul, dar și cea mai modernă și eficientă organizare administrativă nu ne ajută atunci când nu știm ce avem de făcut pentru mântuire. Noi, creștinii, ar trebui să fim mereu oamenii unui optimism nemărginit. Iisus Hristos a biruit moartea, a coborât la iad și a șters păcatul strămoșesc. Dar nu suntem decât rareori optimiști, și aceasta este drama noastră zilnică, slăbiciunea noastră venită din lipsă de credință și de rugăciune stăruitoare. Când îngerul ne strigă: „Nu vă temeți!”, am avea datoria a-l asculta și urma. Atunci ne-ar fi mai bine. Doamne, dă-ne puterea și înțelepciunea să ascultăm, înțelege și urma cuvintele Tale!