Biserica, prima școală românească

Domnia regelui Carol I a fost o veritabilă epocă de modernizare a societății românești, de înnoiri și prefaceri care au condus la progresul fără precedent al țării. În această operă, regele a fost consiliat și secondat de o pleiadă de cărturari sau oameni politici care au contribuit prin activitatea lor la idealul național al acelor timpuri. Printre oamenii speciali din jurul regelui Carol I s-a aflat și Ioan Kalinderu, o figură aparte, pe care o vom evoca din perspectiva rolului fundamental pe care l-a avut la ridicarea și modernizarea satului românesc, dar mai ales la îmbunătățirea vieții țăranilor români.

Născut într-o familie cu origini turce, Ioan Kalinderu (1840- 1913) a urmat studii juridice la Paris, orașul unde, de altfel, și-a luat și doctoratul. Înarmat cu o educație aleasă, și-a început cariera în magistratură unde a excelat. În plus, s-a preocupat în permanență și de cercetarea științifică în domeniu, fapt care i-a adus cooptarea ca membru corespondent al Academiei Române (1887) și membru titular (1893). Ulterior, afirmându-se drept una dintre perso­nalitățile marcante ale lumii românești, Ioan Kalinderu avea să îndeplinească onoranta func­ție de președinte al Academiei Române, între anii 1904-1907.

O altă componentă importantă a activității lui Kalinderu a fost aceea că s-a bucurat de aprecierea și încrederea regelui Carol I, acesta numindu-l consilier personal pe probleme juridice, silvice, agricole. Din 1884, regele Carol l-a ales să fie administrator al Domeniilor Coroanei, însărcinare pe care a avut-o până la moar­tea sa. Printre alte memorabile fapte cuprinse în biografia lui Kalinderu mai putem men­ționa și faptul că de numele său se leagă și fondarea unui muzeu de artă.

Averea lăsată Academiei Române

Omul Kalinderu a avut și excentricități, el fiind singurul bucureștean căruia i s-a emis un permis special de a se plimba cu velocipedul (un precursor al bicicletei de astăzi), în parcul Ciș­migiu, iar multe dintre isprăvile sale l-au făcut ca spre finalul vieții să fie caricaturizat în publicațiile satirice ale timpului. Contemporanii l-au descris ca fiind o figură simpatică preocupat de operele de caritate pentru țărani și de a fi în anturajul regelui.

De altfel, legat de sfârșitul său, trebuie să facem o mențiune specială, și anume că moartea sa a relevat o nouă dimensiune a omului Ioan Kalinderu - aceea de filantrop, el lăsând o parte din averea sa Academiei Ro­mâne.

Satul în viziunea lui Kalinderu

În 1884, la inițiativa primului-ministru Ion I.C. Brătianu, prin lege, statul român a oferit familiei regale în scopul întreți­nerii sale uzufructul unor supra­fețe de pământ aparținând domeniului public. Așa s-au născut Domeniile Coroanei, o vastă proprietate înglobând terenuri agricole, ape, păduri, pășuni de pe cuprinsul Vechiului Regat. Carol I a avut inspirația de a-l numi pe Ioan Kalinderu administrator al uriașului domeniu, iar acesta s-a dovedit a fi un om devotat misiunii sale, contribuind prin activitatea sa la transformarea domeniilor în ferme model, în care țăranii din cuprinsul lor aveau o situație materială mult mai bună în comparație cu cei din restul țării. Desigur, a contat foarte mult și faptul că în administrarea și exploatarea acestora, Kalinderu a utilizat știința și cele mai moderne metode de cultivare a pământului, dar s-a și preocupat personal și de instruirea și educarea țăranilor.

Este demn de consemnat faptul că Ioan Kalinderu s-a implicat personal în construirea de biserici ori renovarea celor existente, oferind sume mari de bani în acest scop. Prezent mereu la datorie și vizitând în zilele de duminică aceste biserici, el a cerut personalităților locale să participe la slujbele duminicale pentru a da un bun exemplu, dar și a contribui la educarea morală și spirituală a țăranilor. O altă componentă a muncii sale în slujba regelui a fost și aceea legată de fondarea de școli. La apariția în 1884 a acestei veritabile instituții a Domeniilor Coroanei, în satele din cuprinsul lor existau numai 18 școli, iar în 1909 numărul lor ajunsese deja la 42, toate fiind dotate cu biblioteci și mobilier nou.

Așa cum am menționat anterior, contemporanii lui Kalinderu i-au recunoscut marea calitate de a fi fost un om care s-a hrănit cu fericirea rezultată din ajutorarea semenilor săi. Nimic nu-l putea bucura așa de mult precum operele sale în slujba satului românesc a luminării și a ridicării țărănimii. Astfel se și explică și prietenia pe care a avut-o cu Spiru Haret, o altă personalitate care și-a dedicat viața ridicării satului și țăranului român.

Muncă, biserică și școală

În 1895 și 1898, Ioan Kalinderu a ținut două conferințe în satele aparținând Domeniilor Coroanei. Prima cuvântare a fost rostită în satul Piscu, Ilfov, unde a vorbit despre importanța învă­țătorului: „Învățătorul fiind precum reiese din rolul său, părintele sufletesc al școlarilor și spiritul fiind superior materiei, trebuie să înțelegeți, Domnilor învățători, că puterea d-voastră asupra lor întrece mai cu seamă, când e vorba de săteni, pe aceia a tatălui și a mamei. […] Este spi­noasă sarcina învățătorului pentru care va merita, dacă înțe­lege sfințenia menirei sale și șcie s-o îndeplinească cu tot tactul, toate atențiunile cerute, va merita, zic, în ochii lui Dumnezeu, ai familie Regale, și al oamenilor buni, numele de al doilea părinte al copiilor încredințați îngrijirei sale. Câte calități, griji și cât devotament cere de la învățător o misiune așa de gravă. [...] Să formăm, d-lor învățători, bărbați care să lumineze și să moralizeze pe semenii lor și să lase viitoarelor neamuri nume respectate și bine-cuvântate. Calea aceasta a luminărei, a formărei caracterului și a conștiinței, a adunărei de cunoștințe practice este, după umila mea părere, aceia pe care trebuie să căutăm a ridica situa­țiunea materială a clasei celei mai numeroase a Statului nostru. [...]”.

Exemplul unui țăran

Ceea ce impresionează peste timp este modul în care Kalinderu a gândit colaborarea dintre preot și învățător, dintre biserică și școală, ambele instituții fiind văzute ca factori ai progresului și ai educației sănătoase a țără­nimii române: „Nu uitați asemenea, Domnilor învățători, că religiunea noastră națională trebue să aibă un mare rol în școală și că prin urmare nu sunteți nevoiți a duce singuri sarcina educațiunei; veți găsi de multe ori în preoți colaboratori zeloși, ale căror harnice silințe, unite cu ale voastre trebuie să învingă toate piedicile și să dea cele mai frumoase roade. Biserica a fost prima noastră școală Românească, că ea a fost adăpostul, scutul limbei noastre, naționalităței noastre. Se cuvine, aș zice chiar vă incumbă Domnilor Învățători să împărtășiți acest devotament cu servitorii lui Dumnezeu și să dați astfel exemplul îmbucurător al științei și al religiei unite ca două surori pentru a conlucra la fericirea fraților noștri”.

Al doilea discurs a fost rostit în 1989, la Dobrăvăț, Iași, unde a participat la inaugurarea școlii satului clădită din donația unui țăran Vasile Cosma. Kalinderu l-a elogiat pe acesta, într-o cuvântare plină de înțelesuri, vorbind în fața sătenilor despre fabula lui La Fontaine „Greierele și furnica”, îndemnându-i pe toți să fie asemenea furnicii, să ia pildă de la Vasile Cosma, țăranul care din banii săi a lăsat comu­nității o școală, ca și contribuție la ridicarea satului românesc.

Publicate sub forma unor broșuri, discursurile lui Ioan Kalinderu rămân mărturie peste timp despre acei oameni minu­nați care, în epoca lor, au înțeles importanța satului, a ridicării oamenilor de aici, precum și im­portanța religiei și Bisericii în conservarea ființei naționale și în educarea poporului.

Despre Ioan Kalinderu, despre Domeniile Coroanei și faptele acelor săteni, precum cel care a zidit o școală, vorbim astăzi mai puțin, uitând să prețuim măsura valorii lor. Totuși, poate cândva îi vom redescoperi și ne vom inspira din moștenirea pe care ne-au lăsat-o.