Biserică şi postmodernitate (II)

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 25 Iunie 2011

Recent, postmodernismul a declanşat atacuri dure împotriva lui Iisus Hristos, venind cu răspunsuri dintre cele mai variate la întrebarea pe care Mântuitorul Însuşi o pune Apostolilor Săi: "Voi cine ziceţi că sunt Eu?" (Marcu 8, 29). Ignorând răspunsul Sfântului Apostol Petru: "Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu", postmoderniştii neagă dumnezeirea şi lipsa de păcat a lui Hristos. De altfel, acesta este şi motivul principal pentru care Codul lui Da Vinci şi documentarul aşa-zisului mormânt al lui Hristos, transmis de către National Geographic s-au bucurat de un aşa mare succes. O societate imorală, care ignoră masiv instituţia familiei, nu putea să nu aclame varianta unui Iisus Hristos ca simplu om, concubin al Mariei Magdalena (Stelian Gomboş, op. cit., pp. 82-83).

Viitorul este, la rândul său, neinteresant pentru omul postmodern. Dominat de un sentiment de autosuficienţă, el clamează mereu necesitatea raiului pe pământ, experimentat încă din viaţa aceasta, fără a-şi pune problema vieţii veşnice. Iată de ce doar 10% dintre catolicii francezi au declarat că cred în viaţa de dincolo de mormânt. Mulţi dintre postmodernişti preferă credinţa în reîncarnarea sufletului după moarte, sub influenţa sincretismului oriental, mediatizat puternic în Occident. De asemenea, omul postmodern trăieşte o stare de confuzie între spiritualitatea creştină şi ocultism, superstiţiile şi magia demonică, divinaţiile şi ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele şi astrogramele. El trăieşte drama acestei confuzii, în timp ce susţine sus şi tare că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. Dacă analizăm impactul mediatic al unor produse ale culturii postmoderne, cum ar fi Stăpânul inelelor sau Harry Potter, ca şi recrudescenţa astrologiei, ne dăm seama uşor că "necredinţa" invocată e doar un simplu pretext pentru a face popularitate practicilor oculte (ibidem, p. 86). În acest context, Biserica are obligaţia de a se poziţiona viguros în faţa tendinţelor postmoderne de a crea un sistem quasisecular şi laicizant, numit pompos "societate civilă". Promovând autonomizarea raţiunii, această societate s-a autoclaustrat în imanenţa istoriei, fiind antiontologică şi rezistentă la orice formă de evanghelizare. Din păcate, deşi recunoaşte ambiguitatea acestei situaţii, teologia ortodoxă apare de multe ori inhibată şi ezitantă (vezi pr. prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări şi perspective, Iaşi, 2003, p. 121 apud Stelian Gomboş, op. cit., pp. 87-88). Cel mai mare pericol pentru Biserică în lumea postmodernă îl reprezintă secularizarea, întrucât pe fondul ei economicul triumfă asupra spiritualităţii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternităţii, relativul asupra Absolutului. Astăzi, mai mult ca oricând, Sfânta Tradiţie trebuie să rămână normativă pentru Biserică, deşi unii încearcă să acrediteze ideea că între tradiţie şi modernitate ar exista un antagonism ireversibil. Acest lucru nu corespunde însă adevărului. Deşi fidelă tezaurului său doctrinar, moral şi cultic, Biserica are capacitatea de a nu rămâne claustrată în trecut. Dimpotrivă, ea încearcă să vină permanent în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-şi discursul şi strategiile misionare faţă de acestea. Observând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile unor oameni de ştiinţă şi teologie, Biserica a iniţiat, cu rezultate bune, dialogul religie-ştiinţă. În cadrul acestui dialog care va continua şi în viitor au fost abordate teme dintre cele mai actuale: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depăşirea tezei eternităţii universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementarităţii (cf. T. Magnin, Între ştiinţă şi religie. Căutare a sensului în lumea de azi, trad. rom., Iaşi, 2007). În plan social, trebuie subliniat că nu este suficientă implicarea Bisericii în construcţia şi administrarea aşezămintelor sociale. Nepăsarea faţă de cei care au absolută nevoie de protecţie socială reprezintă o caracteristică principală a egoismului şi individualismului postmodernist. Individul refuză implicarea, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor organizaţii specializate în a acorda asistenţă socială.