Biserica şi Şcoala, „puterea“ spirituală a societăţii

Oricât de secularizată s-ar arăta societatea actuală, ea nu poate face abstracţie de valorile religioase şi nu se poate clădi în afara cadrului spiritual. Fără o "vertebrare" spirituală profundă, nimic nu durează şi nu are sens. Existăm ca fiinţe individuale şi ca prezenţe laolaltă prin cultura pe care o purtăm, o trăim, o împărtăşim. Printr-un cult al valorilor perene, validate de trecut, care ne marchează, ne individualizează, ne imprimă o anumită identitate…

Gestionarea faptelor de cultură presupune o conlucrare dintre mai mulţi factori: instanţele care le-au generat, şcoala ca spaţiu specializat de formare şi transmitere a zestrei culturale şi mediul social proxim, comunitatea ca atare. În cazul religiei intră în scenă Biserica, prin cler, care se ocupă cu gestionarea specializată a sacrului, şcoala care permite o reflecţie şi o semnificare culturală a fenomenului religios şi comunitatea de credincioşi care activează în diferite forme credinţa religioasă ca atare. Raportul dintre cele trei instanţe este mobil, dinamic, în sensul că este posibil ca Biserica să preia câteodată sarcinile educaţiei religioase şcolare (vezi situaţia din trecut, când şcoala repudia şi excludea raportarea la valorile sacre), şcoala să intervină cu un plus de reflecţie şi de semnificare sau integrare culturală a sacrului (cum pare a se întâmpla acum) sau comunitatea să potenţeze (să prescrie) un anumit tip de conlucrare dintre şcoală şi Biserică. Oricum, de dorit ar fi ca între cei trei factori să existe o coerenţă şi completitudine acţională, o conlucrare reală pe bază de competenţe specifice, şi nu un raport de concurenţă sau subordonare. S-au dus timpurile contrarietăţilor şi contraponderilor induse artificial. Biserica, în calitate de structură organizatorică particulară, va veghea, prin reprezentanţii ei, la păstrarea coerenţei dogmatice şi sacramentale, la gestionarea autenticităţii "învăţăturii", la transmiterea acesteia în comunitatea de credincioşi şi la realizarea serviciilor liturgice curente. Pe de altă parte, Biserica, ca totalitate a credincioşilor, ca "trup al lui Hristos", ca formă de manifestare împreună a credinţei nu trebuie vizată ca o instanţă pasivă, de primire a credinţei, de simplă masă de "consum", ci şi ca ocazie de reconfigurare, trăire, semnificare, reactivare, difuziune, împărtăşire. De abia la nivelul acesta "de jos", prin comuniune efectivă, religia se manifestă plenar, fundamental. Totodată, Biserica se va implica în comunitate nu doar în plan spiritual, ci şi sub alte forme, fără a suplini pârghiile specializate: va ratifica valoric activismul social, politic, economic, va da o mână de ajutor serviciilor de asistare socială a celor aflaţi în dificultate, va ghida interesele persoanelor înspre ţeluri cu adevărat importante. Pe de altă parte, comunitatea trebuie să fie atentă la exigenţele şi chemările Bisericii. Persoanele, dar şi reprezentanţii comunităţii nu vor apela la Biserică doar ca element de decor sau sursă de credibilitate, ci pentru a o ajuta efectiv, atunci când se impune, din punct de vedere material, financiar, administrativ. Şcoala nu are mai puţină responsabilitate în gestionarea religiozităţii, în formarea religioasă şi trăirea întru credinţă. Prin demersurile profesorilor de specialitate (şi nu numai), religia primeşte o nouă fundamentare reflexivă şi integrare valorică prin raportarea la cadrul general de cunoştinţe, atitudini, conduite transmise de şcoală. Prin intermediul religiei, ca disciplină de studiu, şcoala se centrează spre valori fundamentale deosebit de necesare pentru aureolarea şi semnificarea responsabilă a altor valori (ştiinţifice, pragmatice, etice etc.). Valorile religioase sunt valori "de pornire", reprezintă "infrastructura" care poate condiţiona adiţionarea sau stocarea unor noi cunoştinţe, deprinderi, atitudini. Acestea reprezintă stabilul, permanentul, absolutul din panoplia de valori. Din perspectiva valorilor religioase se pot chestiona, discuta, amenda celelalte valori care se livrează în perimetrul şcolar sau pe care tânărul le primeşte din mediul informal. Fără a se "amesteca" indistinct funcţiile celor trei instanţe, subliniem necesitatea confluenţei de voinţă, a conlucrării şi corelării acţionale. "Puterea" spirituală a unei societăţi nu derivă dintr-o însumare mecanică, insulară a forţelor unor instanţe separate, oricât de puternice ar fi fiecare, ci din jocul inteligent al interferenţelor, continuităţilor, complementarităţilor. Tăria, ca şi în alte situaţii, este dată de unire. Biserica, şcoala şi comunitatea, în interacţiunea lor, funcţionează ca veritabili piloni ai istoricităţii şi devenirii noastre în plan spiritual.