Biserica şi spitalul

În societatea contemporană, o societate aflată în acest moment într-o profundă criză morală, în care, în numeroase situaţii, nonvalorile sunt considerate unităţi de referinţă şi adevăratele valori sunt contestate, a scrie despre relaţia dintre Biserică şi spital constituie o provocare şi un demers de reafirmare a tradiţiei sănătoase a societăţii.

Într-adevăr, putem pune întrebarea: care e rolul Bisericii într-un spital? Am putea începe vorbind despre activitatea Bisericii în spital, dar aceasta ar fi insuficient dacă nu ne-am raporta la evoluţia medicinei. În opinia mea, medicina contemporană ar trebui să se sprijine pe trei piloni: tradiţie, modernitate şi spiritualitate. La începuturile sale, medicina a fost sacerdotală, iar secularizarea acesteia nu a putut să îi anuleze nucleul mitic şi mistic. Să nu uităm că primii medici au fost preoţi, iar în credinţa creştină, Iisus Hristos este numit doctor al trupului şi sufletului, înţelegând astfel că abordarea în medicină trebuie să fie holistică. Etosul profesiei medicale se bazează pe tradiţia asclepiană (a şti) şi tradiţia samariteană (a fi, a avea compasiune şi devoţiune pentru aproapele tău). Pilda samariteanului milostiv (Luca 10, 30) şi îndemnul lui Iisus "mergi şi fă şi tu asemenea" (Luca 10, 37) exprimă în fond esenţa mesajului profesiei medicale. Hipertehnologizarea medicinei, influenţa finanţatorilor şi a comercianţilor din domeniu, precum şi fetişizarea ştiinţei au transformat bolnavul dintr-o persoană într-un simplu obiect, iar pe medic într-un simplu meşteşugar. Asistenţa medicală a început să facă abstracţie de latura spirituală, de valorile în care crede bolnavul, uneori chiar încercând să i se impună alte valori şi simpla aluzie la credinţă este tratată ca un barbarism, ca un infantilism ştiinţific şi primitivism. Această abordare exprimă de fapt criza medicinei contemporane. Vocaţia medicinei poate fi înţeleasă corect doar atunci când este "rânduită în termenii căutării Împărăţiei cerurilor" (EH Tristam Engelhardt Jr., 2005). Această restituire a îngrijirii sănătăţii în interiorul spiritualităţii pune obligaţiile morale într-o nouă lumină şi dă răspunsul la întrebarea: Care e rolul Bisericii într-un spital? În istoria Bisericii au existat numeroase instituţii de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile) au ocupat un rol important. În Biserica Răsăriteană, Sfântul Vasile cel Mare este primul care a înfiinţat spitale (inclusiv pentru leproşi), ceea ce a devenit o tradiţie. Activitatea spitalicească în România este legată de mănăstirile în jurul cărora au apărut aşa-zisele bolniţe, pentru ca ulterior să se construiască adevărate spitale (1704, Spitalul Colţea, 1735-1752, Spitalul "Sfântul Pantelimon", 1757, Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iaşi). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen, şi anume apariţia spitalelor întreţinute de marile mănăstiri, fenomen ilustrat de iniţiativele stareţului Paisie Velicicovschi de la Neamţ. Această activitate se menţine şi în prezent. Putem, astfel, susţine că un prim răspuns privind relaţia dintre Biserică şi spital îl constituie înfiinţarea şi susţinerea de unităţi medicale de către Biserică. Dar aceast răspuns nu acoperă în întregime conţinutul acestei relaţii. Mult mai importantă este asistenţa spirituală a bolnavului din spital. Actul medical are pe lângă încărcătura ştiinţifică o puternică încărcătură etico-psihologică. În lupta cu boala, participarea pacientului nu se reduce la o simplă complianţă terapeutică, la a înţelege să respecte indicaţiile medicului, ci la un act de voinţă proprie de încredere şi de credinţă. Efectele uneori miraculoase în boli considerate incurabile, precum şi efectele placebo nu pot fi explicate decât prin intervenţia credinţei. Prezenţa preotului în spitale devine astfel o necesitate şi un element esenţial în lupta cu boala. Serviciile medicale contemporane din spitale oferă o vindecare cu ajutorul cunoaşterii seculare şi a puterii omului. De aceea ele sunt costisitoare şi frecvent ineficiente. Starea de sănătate nu se îmbunătăţeşte proporţional cu eforturile materiale şi financiare uneori de nesuportat de către orice stat. Biserica creştină aduce pentru credincioşi un lucru evident. Îngrijirea sănătăţii este un remediu temporar, care poate doar să amelioreze, şi nu să alunge suferinţa umană. Vindecarea bolii şi vindecarea morţii însăşi nu pot veni decât din unirea cu Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu este cea care îndepărtează suferinţa. Cu alte cuvinte, Biserica face parte din însăşi raţiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil în a înarma bolnavul cu arsenalul de luptă împotriva bolii şi a angoasei morţii. În acelaşi timp, constituie un exemplu de etică medicală dând suflet spitalului, care devine astfel o instituţie umană şi nu o "simplă uzină de sănătate". Preoţii pomenesc pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, făcătorii de minuni, şi pe toţi sfinţii doctori fără de arginţi. Aceşti sfinţi oferă exemple de iubire absolută, de unire între Medicină şi Credinţă, iar vindecările miraculoase nu sunt altceva decât expresia relaţiei între material şi spiritual. Argumentele de mai sus (doar câteva şi fără a fi epuizate) nu pot să ducă decât la o singură concluzie. Spitalul nu poate exista dacă nu tratează pacientul ca pe o persoană integrală, definit şi prin spiritualitatea sa, iar Biserica în spital dă suflet acestuia prin asistenţa spirituală pe care o acordă pacientului şi prin valorile morale pe care le promovează.