Biserica, sufletul satului Zănoaga

La jumătatea distanţei dintre Craiova şi Caracal, pe traiectoria vechiului drum roman al sării, care lega Cetatea Neagră (vechea denumire a oraşului Caracal) de malurile Dunării şi apoi mai departe de inima imperiului, este aşezată localitatea doljeană Zănoaga. Lucrul cel mai de preţ pentru locuitorii comunei Zănoaga este biserica lor, alături de care au fost în permanenţă, la bine şi la greu, la bucurii şi la tristeţe. Biserica „Sfântul Nicolae“ a fost mereu locul în care trecutul, prezentul şi viitorul au căpătat aceeaşi dimensiune, locul în care vechile povestiri ale bătrânilor din sat s-au regăsit în tinerii care au plecat în lume să dea piept cu viaţa.

Sătenii au moştenit de la strămoşii lor o bisericuţă din lemn, aşezată în mijlocul unui vechi cimitir care mai târziu a fost desfiinţat. Bisericuţa de lemn a fost primul lăcaş prin care s-a deschis viaţa liturgică de aici. Ea a funcţionat până în anul 1830, atunci când, din cauza degradării, a fost nevoie să se construiască o biserică de zid, mai rezistentă, dar totuşi mică pentru numărul mare de oameni care-i treceau pragul. În anul 1893, s-a luat hotărârea construirii unei noi biserici, mai spaţioase, pe locul celei vechi, pentru a putea cuprinde numărul mare de credincioşi care veneau aici în duminici şi sărbători. Lucrările au fost duse la bun sfârşit de o echipă de meşteri sârbi, fiind ajutaţi şi de oamenii din comună. Pentru că nu exista un alt spaţiu în care să se facă slujbă, a fost păstrată şi vechea bisericuţă, care a fost încorporată în cea nouă, la momentul finisării existând două biserici sub un singur acoperiş. „Pentru a putea ridica ceva trebuie mai întâi o jertfă“ Despre momentul finalizării bisericii noi, părintele paroh, Marin Resceanu, povesteşte: „Biserica a fost ridicată peste cea veche şi, când a fost terminată, cea veche a trebuit să fie demolată. Au fost aduşi mai mulţi oameni, dar nici unul dintre ei nu a vrut să-şi înfigă târnăcopul în zidurile vechii bisericuţe. Era locul în care toţi oamenii satului se botezaseră, se cununaseră, acolo îşi îngropaseră părinţii, nu puteau pur şi simplu să se atingă de ea. Sârbul, cel care conducea lucrările, a insistat ca vechiul lăcaş să fie demolat pentru că noua biserică era gata, iar rostul celei vechi trebuia să ia sfârşit. În cele din urmă a fost adus un bătrân, Stan Moise, un negustor cu patima beţiei, dar nici el nu a vrut să dărâme biserica, pentru a nu i se întâmpla vreo nenorocire. Totuşi, unul dintre meşteri a început demolarea bisericii, fiind ajutat şi de localnici. După un timp, cel care a dat primul cu târnăcopul în biserică a dispărut fără urmă. De atunci, printre bătrânii satului s-a împământenit convingerea că, pentru a putea ridica ceva, trebuie mai întâi o jertfă“. Astfel, după numai trei ani de muncă, sătenii de la Zănoaga aveau o nouă biserică, de data aceasta mult mai spaţioasă. Cimitirul, care până acum existase în curtea bisericii, a fost mutat la câteva sute de metri distanţă, separat de noua biserică. Tot în curtea bisericii, înainte ca ea să fie construită, au existat trei stejari, unul dintre ei păstrându-se şi astăzi, fiind foarte mult timp folosit pe post de clopotniţă, clopotul bisericii găsindu-se între ramurile sale. Stejarul secular din curtea Bisericii „Sfântul Nicolae“ sau „tufanul“, aşa cum îi spun localnicii, se confundă cu istoria bisericii, dar şi cu istoria satului, „este un fel de salcâm al lui Moromete pentru cei de aici, după cum spune părintele paroh. Ctitoria familiei Resceanu Pentru că biserica cea mare este foarte friguroasă, în perioada de iarnă fiind aproape imposibil participarea la sfintele slujbe, părintele paroh a luat hotărârea construirii unei noi biserici, de dimensiuni mai mici, care să servească cultului pe perioada toamnă-iarnă. Astfel, în anul 1990, ajutat de familie, de soţie şi de cei doi fii ai săi, preoţii Marius şi Ion Resceanu, părintele Marin a pus temelia bisericuţei din cimitir, pe care a ridicat-o până la acoperiş, prin cheltuiala proprie, la pictură participând şi credincioşii din parohie. După aproape şase ani de muncă, biserica a fost gata, ea fiind sfinţită cu ocazia hramului Naşterii Maicii Domnului: „Pentru că în biserica mare era aproape imposibil să stai în perioada friguroasă a anului, am hotărât să construim o nouă biserică, de dimensiuni mai mici, pe care să o aşezăm în cimitir. Până am acoperit-o a participat doar familia noastră, la pictură contribuind şi credincioşii parohiei, care iată, nu au rămas indiferenţi. Bisericuţa din cimitir ne este de mare folos, acolo fiind locul în care facem înmormântările, parastasele şi pomenirile din cursul anului, iar din toamnă, de pe 21 noiembrie, facem şi Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători. Primăvara, când se încălzeşte, ne mutăm înapoi în biserica mare“, continuă părintele Marin. Tot prin contribuţia familiei Resceanu a fost ridicat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae“ şi Monumentul eroilor din comună, pentru a fi spre veşnică pomenire ostaşilor care au căzut pentru apărarea patriei în războaiele din 1916, 1944 şi 1977. Astăzi, părintele Marin, alături de enoriaşii săi, lucrează la restaurarea bisericii celei mari, pe care au acoperit-o cu tablă zincată, urmând ca în cel mai scurt timp să fie pictaţi stâlpii de la intrarea în curte. Minunata întâmplare de la Zănoaga De anul 1948 este legată o întâmplare pe care toţi locuitorii comunei o cunosc în amănunt. Cu toţii îşi amintesc de povestea călugărului care, trecând prin satul lor, s-a oprit în faţa bisericii şi i-a îndemnat să se întoarcă la credinţă, pentru că îi aşteaptă vremuri grele: „În anul 1948 a trecut prin satul nostru un bătrân călugăr care-i îndemna pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu, să facă milostenie, îi îndemna la rugăciune, la împăcare. Era în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, atunci când bătrânul călugăr a rugat o femeie care locuia vizavi de biserică să facă o prescură, pentru slujba de a doua zi, şi să o aducă la biserică. În dimineaţa următoare, atunci când oamenii au ajuns la biserică, au găsit în pridvor doar Sfântul Agneţ, restul prescurii era ars (cenuşă). După această întâmplare, bătrânul călugăr a fost închis în beciul de la Primărie, dar în dimineaţa următoare n-a mai fost de găsit nicăieri. Lacătul era pus şi nimeni nu-i dăduse drumul. Familia care făcuse prescura a fost dusă cu mic cu mare la poliţie pentru a povesti cele întâmplate. Mai mulţi săteni şi oameni din împrejurimi au venit de mai multe ori pentru a vedea minunata întâmplare. După aceasta, pe geamurile bisericii a rămas imprimat aproape un an de zile chipul Maicii Domnului, care parcă era pictată“, povesteşte părintele Resceanu. Legenda bătrânului călugăr este încă vie printre locuitorii comunei Zănoaga. Dacă a fost minune sau nu, nimeni nu poate spune cu certitudine, un singur lucru este cert, acela că bătrânul călugăr i-a făcut conştienţi pe săteni că biserica este singurul loc în care se pot mântui, singurul loc în care fiecare îşi poate regăsi liniştea. ▲ Pictorul Dimitrie D. Stoica din Zănoaga Dintre fiii satului, un loc aparte îl are pictorul Dimitrie Stoica. Printre celebrele sale lucrări se numără şi tabloul „Intrarea domnitorului Mihai Viteazu în Alba Iulia“. Sătenii îşi amintesc însă cu drag tabloul „Nunta de la ţară“, pe care pictorul l-a realizat chiar din faţa bisericii satului, analizând cu atenţie gesturile tinerilor prinşi în hora din faţa bisericii. La momentul respectiv, oamenii din Zănoaga nu au înţeles ce se petrecea cu el. Era retras şi privea cu atenţie pe fiecare în parte. Astăzi, tabloul se găseşte la Muzeul de Artă din Craiova, el fiind o pagină de istorie vie pentru sătenii din Zănoaga. Celebrul pictor a pus în lumină prin opera sa mai multe aspecte din satul natal, surprinzând tradiţii, obiceiuri, fragmente din viaţa satului, dar în creaţia sa „Nunta de la ţară“ se poate observa clar importanţa pe care a avut-o biserica în viaţa credincişilor din comuna Zănoaga, ea fiind punctul de start în toate etapele vieţii.