Biserica, un cuprinzător univers

Data: 21 Octombrie 2007

Fiind atotprezent, Dumnezeu cuprinde în Sine tot ceea ce există. Întreaga existenţă, universul întreg, împreună cu toate galaxiile cunoscute sau (încă) nu, sunt străbătute de prezenţa plină de har a Celui Atotputernic. În această ordine de idei, se naşte întrebarea: „De ce, totuşi, oamenii merg la biserică pentru a-L întâlni pe Dumnezeu?“.

Sfânta Scriptură afirmă în numeroase locuri prezenţa nelimitată a lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este evident faptul că în unele locuri, El este mai prezent decât în altele. Părintele Dumitru Stăniloae, ilustru teolog şi gânditor al veacului trecut, analizează într-unul din studiile sale semnificaţia bisericii ca loc al unei prezenţe speciale a lui Dumnezeu. Ce îi face pe oameni să se simtă în proximitatea lui Dumnezeu în biserică? De ce se simt deodată mai apropiaţi între ei şi mai sensibili faţă de existenţa şi problemele celorlalţi? Locaşul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioşilor, care şi-ar lua puterea de unire cu Dumnezeu şi întreolaltă din ei înşişi, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine-zis Hristos însuşi prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărţiţi de Tatăl. Sfânta Treime îi uneşte pe ei în lăcaşul bise-ricesc fără să-i confunde, aşa cum sunt unite şi persoanele dumnezeieşti. Credincioşii nu se adună în lăcaşul bisericesc numai pentru a se ruga împreună unui Dumnezeu care rămâne la distanţă sau pentru a asculta o predică despre El. Acest lăcaş este totodată şi un loc al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu cel în Treime. Precum este în cer, aşa este Sfânta Treime şi în biserică, sau cerul e prezent în biserică. Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai din cerul depărtat rugăciunile credincioşilor, ci la această chemare a lor răspunde cu prezenţa şi lucrarea Lui. În mod special, întâlnirea aceasta ajunge până la punctul culminant, în mâncarea trupului Fiului lui Dumnezeu cel răstignit şi înviat şi în băutura sângelui Său cel vărsat pentru noi dintr-o iubire neţărmurită, pentru ca şi noi să ne umplem de o iubire asemănătoare cu care să-I răspundem Lui şi să ne întâmpinăm unii pe alţii. „Cele nevăzute se văd în mod nevăzut“ Biserica întruneşte în ea toate cele cereşti şi cele pământeşti şi prilejuieşte continuarea lucrării de mântuire a lui Hristos până la sfârşitul timpului. De aceea, cine intră în biserică sau trece prin faţa ei se închină, căci intră sau trece pe lângă locul unde locuieşte şi lucrează Sfânta Treime toate cele ale mântuirii şi îndumnezeirii înveşnicite a noastre. Trecând prin faţa bisericii, credinciosul ştie că trece prin faţa lui Dumnezeu celui în Treime, din care o Persoană s-a răstignit pentru noi. De aceea îşi face semnul crucii, aducându-şi aminte atât de Sfânta Treime, cât şi de jertfa lui Hristos, şi prin aceasta simţind lucrarea Treimii şi a lui Hristos cel răstignit pentru el asupra lui. Faptul că credinciosul ştie că în rugăciunea şi, cu atât mai mult, în Liturghia ce se săvârşeşte în biserică nu e activ numai el sau comunitatea credincioşilor, ci şi Dumnezeu, îi dă sentimentul de ieşire din planul obişnuit al vieţii, de înălţare, dar în acelaşi timp şi de micime în faţa măreţiei dumnezeieşti. Arhimandritul Vasile, stareţul Mănăstirii Stavronichita de la Sfântul Munte Athos, scrie despre acest sentiment, trăit în biserică şi în Liturghia săvârşită în ea: „Ea adună în sine la un loc toate înăuntru şi în jurul nostru. Întrupează şi aduce lângă noi şi în noi, prin cele ce le putem cunoaşte şi atinge, cele nevăzute şi necreate. Transfigurează şi sfinţeşte cele văzute şi neînsemnate. În ea trăim întrepătrunderea (perihoreza) necreatului şi a creatului, a vieţii şi a morţii, a mişcării şi a stabilităţii, a tainicului şi a raţionalului, a minunii şi a legii, a libertăţii şi a naturii. Cele nevăzute se văd în mod nevăzut. Cele de nespus se spun în mod negrăit. Cele de neapropiat, cele de dincolo, se sălăşluiesc în noi. Şi noi suntem ceva foarte mic, fără fiinţă, dar se sălăşluieşte în noi ceva nemărginit şi de ne-ajuns. Şi cu cât înaintează cineva de bunăvoie în micime şi se mistuie de micime, cu atât îi luminează slava neapropiată mai mult fiinţa şi îl scoate din întuneric la lumină. Cu atât cresc în faţa lui mai mult cele create şi se ivesc în el bucurii noi, ne-sfârşite. Până la urmă, el nu ştie dacă cele nevăzute nu sunt mai sensibile în el decât cele create sau dacă cele din urmă nu sunt mai sfinte decât cele dintâi“. Biserica, Ierusalimul ceresc Într-un poem despre Sfânta Sofia din Edesa se zice: „E un lucru minunat că, în micimea ei, biserica este asemenea unui cuprinzător univers... Cupola ei înălţată este asemenea ceru-lui cerurilor... Ea se odihneşte solid pe partea ei inferioară. Arcurile ei reprezintă cele patru laturi ale lumii“. Fiecare biserică este un centru cosmic... Biserica reproduce structura internă a universului; este Ierusalimul ceresc care arată uni-rea cercului şi a pătratului (Apoc. 21, 16). Este corabie eshatologică, naosul (de la navis) peste care se înalţă forma sferică a cupolei, sintetizând unirea cercului cu pătratul, măsura şi cifrul ceresc al împărăţiei“. Căci aceasta îi dă măsura, cu toată sugerarea infinitului. Iar „măsura face orice lucru frumos“, zice Sfântul Isaac Sirul. „Pătratul sau cubul reprezintă neschimbabilitatea neclintită, stabilitatea proiectului realizat, şi înăuntrul ei se efectuează dinamismul circular al slujbelor“. E mişcarea în stabilitate a epectazelor de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa. „Dezvoltarea spaţiului liturgic se face după un plan vertical; aceasta e direcţia rugăciunii simbolizată de ridicarea tămâiei... aceasta e mişcarea mâinilor ridicate în rugăciune, mişcarea epiclezei şi a ridicării Darurilor“. Dar păstrarea aceasta a fiinţei umane atât de firave şi umplerea ei de mărirea nemărginită a necreatului se explică din faptul că Dumnezeu este personal. Dacă ar fi impersonal, ar strivi-o, o dată ce e atât de mică. Iată de ce trăirea sfinţeniei lui Dumnezeu, pătrunsă în toate ale bisericii, nu e o trăire de care omul se simte înspăimântat, ameninţat, strivit, ci, asemenea trăirii unui copil la sânul părintesc, la sânul unui părinte atotcuprinzător, însă şi atotiubitor. Comuniune familiară cu Dumnezeu Poate că tocmai slăbirea sentimentului legăturii dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi caracterul Lui personal şi de oameni iubitor - sentiment trăit în Ortodoxie - şi înlocuirea acestui sentiment cu sentimentul de sacru trăit în Occident ca ceva impersonal, l-a făcut pe Rudolf Otto să definească în celebra sa carte „Das Heilige“ (tradusă în limba franceză sub titlul „Le sacre“) acest sacru prin termeni impersonali, care indică o realitate producătoare a unor sentimente lipsite de iubire: „Das Numinose“ (divinul în genul neutru, impersonal) „mysterium tremendum“ (misterul care te face să te cutremuri), „das ganz Andere“ (ceea ce e cu totul altceva). Acest „sacru“ e simţit ca o măreţie copleşitoare, dar vagă, deoarece nu-şi arată o voinţă care se poate adapta binevoitor la putinţa de comuniune cu făptura noastră; e ceva de care ţi-e frică, ca de o forţă discreţionară sau impersonală, de o natură nu numai cu totul altfel decât a noastră, ci şi tulburătoare, ameninţătoare pentru noi. Acest sentiment al unei forţe uriaşe, dar impersonale, îl produce în bisericile apusene şi cântarea de orgă, în vreme ce în Răsăritul creştin cântarea executată prin glasuri omeneşti produce sentimentul păstrării omului în faţa Iui Dumnezeu; sau al intrării lui într-o comuniune familiară cu Dumnezeu care e şi El personal. În Răsărit, sentimentul sfinţeniei, ca al unei însuşiri personale de oameni iubitoare a lui Dumnezeu cel preabun, ca al însuşirii unei persoane desăvârşite, are ca paralelă arhitectonică bolta lor unică, ca boltă centrală, şi alte bolţi mai mici, care exprimă o aplecare a lui Dumnezeu, la diferite niveluri, cu o mare grijă iubitoare, spre credincioşi. Se trăieşte în aplecarea îmbrăţişătoare a acestei - sau acestor - bolţi aplecarea lui Dumnezeu peste comunitatea din biserică, manifestând atât iubirea Lui, cât şi voinţa de a-i face pe membrii ei să se strângă în iubire, în îmbrăţişarea Lui. Această boltă aplecată indică pe Dumnezeu cel personal care îmbrăţişează cu iubire comunitatea pentru a o atrage la viaţa Sa îndumnezeind-o. O face să se unească în El care o ocroteşte ca Atotţiitorul (Pantocratorul din vârful cupolei centrale). * Texte selectate din Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei“ în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1981 Oda 21 Ridicat-am mâinile mele la înălţime către milostivirea Domnului; Pentru că El a aruncat legăturile mele şi Ajutătorul meu m-a înălţat către mila şi către mântuirea Lui. Şi am dezbrăcat întunericul şi am îmbrăcat Lumina. Şi mădularele mele erau cu mine Deşi nu era neputinţă în ele, nici tristeţe, ori nevoie ori dureri. Şi de mare ajutor pentru mine a fost gândul la Domnul şi prietenia Sa întru nestricăciune. Şi am fost înălţat de către Lumina Lui, şi am slujit înaintea Lui. Şi am devenit apropiat al Lui, lăudându-L şi slăvindu-L pe El. Inima mea a înflorit Şi bucuria Domnului a crescut pe faţa mea şi lauda Sa asemenea. Aliluia. (Din volumul „Odele lui Solomon. Rugăciuni creştine din sec. I-II A.D.“, Anastasia, 2003)