Bisericuţa de pe Dealul Dafinoaiei

La Sagna, oamenii se mândresc cu mica lor biserică de lemn, păstrată ca un tezaur de preţ, în mijlocul cimitirului. Au şi de ce, pentru că vreme de aproape trei secole acest lăcaş le-a ocrotit vieţile, credinţa şi i-a găzduit în clipele de restrişte. Înălţată sus, pe colina cea mai înaltă a aşezării - Dealul Dafinoaiei -, biserica seamănă cu un oştean credincios, scrutând zările ce se deschid cu generozitate în jur. Jos, la picioarele dealului, se întind zăvoaiele Siretului. Primăvara, o risipă de verde se aşterne peste tot. Să tot stai şi să admiri cu nesaţ, căci în zilele în care Siretul nu ridică valuri de ceaţă, se poate vedea până hăt, departe, până şi Ceahlăul.

 

Potrivit tradiţiei locului, biserica de lemn din Sagna ar fi fost ridicată la 1530, fiind, astfel, cea mai veche biserică de lemn din zona Romanului.  Ridicată de obştea locului, lăcaşul a cunoscut refaceri în mai multe rânduri, de aceea caracteristicile constructive ale edificiului actual nu permit o datare anterioară secolului al XVIII-lea.

 

Importanţa sa pentru comunitatea locală, vechimea, dar şi unele elemente arhitecturale păstrate nealterate au fost doar câteva dintre argumentele pentru care această bisericuţă, ce poartă hramul „Sf. Nicolae“, a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ. „Această bisericuţă este importantă nu numai prin construcţia în sine; mobilierul vechi păstrează forme sculpturale întâlnite din ce în ce mai rar la bisericile de lemn. Cei doi peşti de la baza iconostasului «Sf. Nicolae» constituie exemplare unice întâlnite până acum la bisericile de lemn din eparhia Romanului, cum de altfel sunt unice şi cele două cuiere de lemn pictat, din pridvor. Prezenţa acestor elemente cu valoare de unicat în bisericuţa de la Sagna poate fi pusă în legătură cu faptul că satul şi implicit biserica au stat sub influenţa Mănăstirii Galata“, consideră pr. Vasile Anghel, parohul de la Sagna.

Potrivit datelor consemnate în Anuarul bisericesc din 1936, „Biserica parohială «Sf. Nicolae» este clădită din bârne de stejar, vechime şi ctitorie necunoscută, după tradiţie cam pe la 1530, reparată la 1909 şi 1925 de enoriaşi“.

 

Lăcaşul a fost ridicat din bârne de stejar, încheiate la colţuri în coadă de rândunică, după tehnica vremii, cu temelia aşezată pe piatră de râu. Acoperişul este de şindrilă. Pentru o mai bună protecţie a bârnelor, pereţii exteriori au fost şi ei acoperiţi cu şindrilă.

 

La exterior se remarcă unele elemente arhitecturale: consolele pe care se sprijină acoperişul.

 

Planul bisericii este în formă de cruce, specific stilului moldovenesc.

Biserica este împărţită în altar, naos, pronaos şi pridvor, acesta fiind o adăugire ulterioară construcţiei bisericii. La interior se remarcă sistemul de boltire, bolta naosului având o bază octogonală, cu laturi inegale şi nervuri simple.

 

Consolele sunt şi ele vizibile la interior.

 

De asemenea, se remarcă stranele frumos decorate, lucrate, potrivit datelor din registrele parohiei, la 1924. Strana arhierească este cea care atrage însă atenţia: tălpile sale înfăţişează doi lei sprijiniţi pe labele picioarelor, având gurile întredeschise. De asemenea, ornamente decupate din lemn, motive florale traforate şi sculptate împodobesc tăbliile laterale şi baldachinul acesteia. „Foarte valoros este şi iconostasul pentru icoana hramului, la baza căruia se află amplasaţi doi peşti sculptaţi în tehnica ronde-bosse, vechi reprezentări creştine“, explică părintele paroh Vasile Anghel.

 

Catapeteasma este cea originală, de-a lungul timpului fiind restaurate atât pictura, cât şi suportul icoanelor. 

 

Şi aceasta se remarcă prin frumuseţea motivelor sculptate şi prin armonia ansamblului. Uşile împărăteşti sunt, de asemenea, măiestrit decorate. „Cromatica aurie predominantă, precum şi policromia medalioanelor pictate conferă uşilor împărăteşti valenţe artistice suplimentare“, subliniază parohul de la Sagna.

 

De o frumuseţe aparte este şi pictura uşilor diaconeşti, datată la 12 iulie 1895, conform unei inscripţii în chirilică.

 

Masa altarului este cioplită dintr-un trunchi masiv de stejar, având opt feţe şi un guler rotund în partea de jos.

 

În inventarul bisericii se mai păstrează cărţi de cult de secol XIX.

 

În pridvorul bisericii pot fi observate două cuiere de lemn, având registrele pictate în tempera, pe care sunt reprezentate portrete de îngeri şi cruci înflorate dispuse alternativ. Aceste modele de cuiere sunt unice în Eparhia Romanului şi Bacăului şi au o valoare deosebită.

În jurul bisericii de la Sagna circulă numeroase legende. Oamenii de aici cred că aceasta ar fi fost ridicată pe locul uneia mai vechi, tot de lemn, ctitorită în vremea voievodului Ştefan. Nu există, însă, nici o mărturie scrisă, care să ateste această ipoteză.

 

Totuşi, se pare că lăcaşul ar fi fost ridicat în secolul XVI şi refăcut aproape integral de-a lungul timpului, în câteva rânduri. Actuala construcţie nu este însă mai veche de secolul XVIII. Anuarul bisericesc de la 1936 arăta că la Sagna fuseseră făcute reparaţii capitale în 1909 şi 1925. 

 

De asemenea, în ultimii 20 de ani biserica a suferit câteva intervenţii de refacere şi restaurare. Astfel, interiorul a fost pictat în tempera, iar catapeteasma a fost restaurată. De asemenea, acoperişul de şindrilă a fost schimbat în câteva rânduri.

După cum susţin unii istorici, aşezarea de la Sagna, din ţinutul Romanului, ar data chiar din secolul XIV, fiind, la început, sat răzeşesc. Ceva mai târziu a devenit proprietate domnească şi a fost dăruită, la 22 februarie 1579, de către Petru Şchiopul Mănăstirii Galata din Iaşi.

 

Documentele vechi arată că la 1722 satul era tot al Mănăstirii Galata, avea 70 de curţi şi bordeie, iar în sat existau trei preoţi. O sută de ani mai târziu, Sagna devenea reşedinţa comunei cu acelaşi nume, făcea parte din plasa Siretul de Jos şi avea 1.195 de locuitori. În 1967 în sat existau 200 de familii ortodoxe, iar în prezent numărul familiilor ortodoxe este de 220.

Mătuşa Elena Iliuţă, soţia clopotarului din sat, are 66 de ani şi de-o viaţă întreagă îngrijeşte de bisericuţa de lemn cu care se învecinează. O ştie de copil. Pe-atunci, în jurul ei se ridica o livadă deasă ca un codru. Îi cunoaşte toate cotloanele şi toate suferinţele. I s-a lipit de suflet, cu bârnele ei bătrâne, cu mirosul de lemn vechi şi cu înfăţişarea ei tainică. „Biserica asta-i smerită. Eu aşa cred. Aici, parcă simţi slujbele altfel“, mărturiseşte femeia.

 

În bisericuţa de lemn a satului s-au ţinut slujbe, neîntrerupt, până în 2008, când s-a sfinţit noua biserică, de zid. Astăzi, vechiul lăcaş de lemn serveşte comunităţii doar ca paraclis de cimitir.