Bisericuţa „de poveste“
Micuţa ctitorie de lemn de la Slobozia, din judeţul Botoşani, e una dintre acele biserici „călătoare“ întâlnite în Moldova secolelor XVII-XIX. A fost adusă la 1822, din satul Sfârcăuţi, comuna Lişna. De o valoare arhitecturală de netăgăduit, acest lăcaş constituie un martor preţios al dibăciei meşterilor botoşăneni de odinioară.
Slobozia, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani. Un cătun cu 30 de oameni şi cu o mână de case, risipite a uitare în păienjenişul umbros al copacilor crescuţi cu nemiluita pe terasa Prutului. Cândva - un sat slobod de bir, cu oameni harnici şi gospodari, cu şcoală şi cu copii animând uliţele. Azi - o aşezare în agonie, a cărei istorie se va stinge odată cu ultimii săi locuitori.
Din Horodiştea, de la şoseaua ce leagă Dorohoiul de Rădăuţi Prut, trei kilometri de drum greu, de ţară fac legătura acestui sat cu lumea largă.
Calea străbate câmpurile bogate ale toamnei, trece timid printre primele case, pentru ca apoi să coboare abrupt şi să şerpuiască pe sub dâmburi. Drumul e strâmt şi maşina se leagănă primejdios pe zgrunţurii de pământ modelaţi de ultima ploaie şi uscaţi bine de vântul arţăgos, mânat la deal de pe apele Prutului. Mă întreb, cu voce tare, ce poţi face în panta asta dacă se întâlnesc două maşini. „Nu-i pericol, nu prea are cine să vină pe-aici“, îmi răspunde părintele Ciprian Muraru, parohul de la Slobozia. Apoi, din mers, face un recensământ ad-hoc al ultimelor case locuite. „Aici nu stă nimeni; bătrâna a murit. Aici e părăsit. La casa asta vin nepoţii, doar vara. Dincolo stă o familie cu copii. Aici e părăsit, aici au murit…“
Înaintăm spre ceea ce altădată a fost centrul localităţii. Aşezate la lărgime, cu grădini întinse şi curţi încăpătoare, casele, cu împrejmuiri cu tot, par nişte curţi boiereşti părăginite. Satul, chiar şi aşa depopulat, e aureolat de o tainică frumuseţe. Verdele creşte în exces, peste tot, fără teama că va mai fi cândva strunit de o mână omenească. Pomii s-au sălbăticit, crengile verzi şi-au făcut loc, după cum le-a tăiat capul, printre cele uscate, din anii trecuţi, croşetând pe haturi şi prin marginile ogrăzilor adevărate „ziduri de apărare“, prin care e imposibil să răzbaţi. Un loc din care oamenii se duc rând pe rând şi în care, pesemne, doar natura va rămâne să domnească...
Ajungem în „centru“ - o mică răscruce în care drumul se întretaie cu câteva cărări. Alături, îmi spune părintele, a fost, până în urmă cu vreo 20 de ani, şcoala din sat. Ruinele fundaţiei desenează pe verdele ierbii conturul claselor în care, odinioară, aceşti oameni slobozi vor fi învăţat carte. Luăm urma cărării ce urcă, parcă, spre nicăieri. La capătul dâmbului, cineva ne aşteaptă, dar nu zăresc biserica de lemn - scopul călătoriei în acest îndepărtat colţ al Botoşanilor. Cărăruşa se poticneşte, în linie dreaptă, pe un patrulater de iarbă grasă ce se termină sus, cu un capăt de grădină. În stânga - o casă, în dreapta - acelaşi parapet natural de crengi, prin care nici privirea nu pătrunde. Aproape de capăt, surpriza. În dreapta, urzeala deasă a crengilor e decupată de chenarul unei bătrâne porţi de lemn. Deschisă larg, te cheamă să intri în poveste…
Din simplitatea altui veac
Odată trecut pragul porţii, pari că te rupi cu totul de prezent, ca să cobori cu mintea şi cu sufletul în simplitatea altui veac. Bisericuţa, gârbovită de anii ce i s-au aşezat pe umeri, e asediată din toate părţile de o teribilă împletitură de crengi. Tocmai de aceea de pe cărare nu se vede nimic.
E o zi de toamnă aurie. Lumini blajine îmbracă molatic tot ce întâlnesc în cale. Bârnele vechi se răsfaţă în jocul mângâietor al razelor ce sparg „zidul“ dimprejur ca să ajungă la dânsele. Uşa pridvorului e deschisă, lăsând loc soarelui să pătrundă şi înăuntru. Pe prispă e întins un covoraş ţesut, pe care se odihneşte o moviliţă de pere pârguite. Imaginea pare ireală. „Eu aşa le şi spun oamenilor: slujesc în bisericuţa de poveste. E cea mai pregnantă impresie pe care am resimţit-o din prima zi de când am venit aici“, îmi întrerupe gândurile părintele Muraru. Şi are dreptate. Dincolo de pragul porţii de lemn e o frumoasă şi neştiută poveste.
Înapoi în istorie
Micuţa ctitorie de lemn de la Slobozia e una dintre bisericile „călătoare“ întâlnite în Moldova secolelor XVII-XIX. Adică, acele lăcaşuri mutate dintr-un sat în care se construia o nouă biserică într-unul în care nu exista nici un lăcaş de închinăciune. Construite din bârne de stejar, bătute în cuie de lemn, acestea se desfăceau bucată cu bucată şi se ridicau la loc în satul în care erau mutate.
Datele consemnate în registrele parohiei arată că bisericuţa de lemn din Slobozia a fost adusă la 1822, din satul Sfârcăuţi, comuna Lişna, de boierul Anastasie Başotă, proprietarul moşiei. Aici, în poieniţa de sub dâmb, în mijlocul aşezării, a fost încheiată la loc şi ridicată pe o temelie de piatră.
La Sfârcăuţi, bisericuţa fusese construită în jurul anului 1770.
Legendele locului spun chiar că ar fi şi mai veche, construcţia ei fiind atribuită lui Ştefan cel Mare. Miezul acestei legende este legat de clopotul bisericuţei. „Pe vremea lui Ştefan cel Mare se făceau acele turnuri de control şi pază, unde exista şi câte un clopot, pentru a avertiza asupra primejdiilor. Aici, în sat, s-a găsit un astfel de clopot, dăruit apoi bisericii din Griviţa, un sat vecin. Potrivit datării de pe el, ar fi «fratele» celui de la bisericuţa noastră. De aici şi legenda de care vă spuneam“, explică părintele paroh.
Stilul arhitectural
Bisericuţa de lemn cu hramul „Înălţarea Domnului“ de la Slobozia - Păltiniş este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“, aşezate pe talpă de stejar şi pe temelie de piatră de râu. Iniţial, acoperişul a fost de draniţă, însă, în timp, aceasta a fost înlocuită cu tablă zincată. De proporţii reduse, biserica împrumută din tiparul arhitecturii tradiţionale ţărăneşti din zonă. Diferenţa o face pridvoraşul deasupra căruia se înalţă turnul-clopotniţă.
De jur împrejur, îşi amintesc bătrânii, curtea bisericuţei era delimitată de un zid de piatră. Însă, în timp, zidul a fost desfăcut, iar acum doar pomii şi-au unit crengile în straşnic chip, ca să o protejeze mai departe.
La interior, bârnele au fost lutuite şi văruite, pentru a proteja, probabil, interiorul de frigul aspru al iernilor. Lumina intră cu zgârcenie prin geamurile mici, parcă fără a dori să tulbure taina dinăuntru. Electricitate nu există, iar slujbele se fac şi azi doar la lumina lumânării.
La începutul secolului trecut, Constantin Ciocoiu, un erudit preot dorohoian, fost protoiereu, consemna în lucrarea sa „Note la monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoi“, că în biserica de lemn de la Slobozia „catapeteasma este din muşama, icoanele au fost făcute din nou, iar podeaua era de piatră“.
Într-adevăr, catapeteasma sărăcăcioasă, de muşama, există şi astăzi, într-o stare destul de degradată. Contururile sfinţilor de pe icoane abia se mai zăresc. Interiorul nu păstrează icoane de valoare, iar inventarul bisericii este destul de sărac. Doar câteva cărţi bisericeşti, printre care un Apostol şi o Evanghelie, datând de la începutul secolului al XIX-lea, mai sunt păstrate într-un cufăr de lemn.
Dar interiorul are ceva care te copleşeşte, ceva care-ţi rezervă nişte trăiri intense, pline, nebănuite. Trecutul pare că s-a îmbibat cu totul în bârnele îmbătrânite, ca să le spună acestor ultimi trăitori de la Slobozia, precum şi musafirilor ce se încumetă să ajungă în sat, cum că şi aici „a fost odată...“
Satul oamenilor slobozi
„La 14 septembrie 1728, domnitorul Moldovei Grigorie Ghica porunceşte căpitanilor de Işnovăţ să pună în vedere călăraşilor pentru a-i lăsa în pace pe locuitorii strânşi pe moşia lui Ştefan Hermeziu de la Horodiştea, pentru formarea unei slobozii.“
Aşezarea a luat chip de sat în 1830, prin împroprietărirea ţăranilor de aici cu pământuri. La acea vreme, proprietarul moşiei Horodiştea era renumitul boier filantrop al Botoşanilor, Anastasie Başotă. Până în anul 1929, Slobozia a fost parte componentă a comunei Horodiştea, iar de atunci se află în componenţa comunei Păltiniş.
Documentele istorice arată că, la 1820, pe aceste pământuri existau doar 10 locuitori, care munceau pe moşia boierului Başotă. Numărul lor a crescut semnificativ, astfel că la 1841 erau înregistraţi deja 303 locuitori.
Astăzi, satul e aproape depopulat, numărul localnicilor fiind de doar 30.
„În perioada de glorie a satului, la numai 50 de metri de bisericuţă era clădirea şcolii cu clasele I-IV. A fost în picioare până prin 1989. Tot aici, la baza dâmbului, se ţinea hora satului, duminica, după slujbă. Preotul satului dădea drumul la horă“, povesteşte părintele Muraru.
La un kilometru de bisericuţă curge Prutul, iar dincolo se văd casele din satele Criva şi Drepcăuţi, din Republica Moldova. Odinioară rude, astăzi despărţiţi nemilos de cursul implacabil al Prutului, oamenii îşi amintesc şi acum de vremurile când erau liberi să treacă râul ce astăzi îi separă. „Îmi spuneau părinţii că de hram basarabenii din satul de peste apă veneau să privească la hora noastră, cu mămăliga şi cu brânza în traistă, că n-aveau la cine se duce la hram. Aşa de frumos era. Cât e deluţul ăsta, era plin de lume“, povesteşte nea Nelu, fost pălimar la biserică.