Bisericuţa lui Başotă de la Băluşeni

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 12 Septembrie 2013

Zdravănă cămăşuială de lemn a primit, în urmă cu trei veacuri, bisericuţa de la Băluşeni, de vreme ce s-a îndârjit să reziste până astăzi. Mică, bine înfiptă pe temelia de piatră, stă aşezată pe un tăpşan de iarbă grasă, în mijlocul fostului cimitir al satului. Construită după tipicul caselor ţărăneşti, simplă şi modestă, este expresia cea mai fidelă a vechii arhitecturi religioase în lemn din Moldova de Sus.

Înaintez, alături de moş Ioan Pascal, un localnic cu mare drag de istoria aşezării în care s-a născut, prin iarba înaltă din curte, spre bisericuţă. E linişte, miros reavăn de verde crud, iar locul te duce cu gândul către alt veac. Un veac în care a ridica o biserică însemna nu doar corvoada de azi a unei construcţii, ci grijă, răbdare şi mai ales migală. Din mâinile dibace ale meşterilor, lemnul, deşi lucrat rudimentar, ieşea bine strunit, decorat cu motive de o neînchipuită expresivitate. Un sipet în care s-a păstrat neatins duhul aşezării de odinioară.

Un scârţâit prelung al uşii de la intrare îmi retează gândurile de mai devreme. Intrăm în răcoarea tainică dinăuntru. Aflat în plin proces de refacere, interiorul nu lasă prea mult loc admiraţiei. Asta până îţi ridici privirea către cheile de boltă. Niciunde, până la Băluşeni, nu am întâlnit bolţi atât de măiestrit lucrate. De altfel, încă din 1972, cercetătorii Ioana Cristache-Panait şi Titu Elian, autorii unui studiu despre bisericile de lemn din Moldova, afirmau că „bolţile bisericii din Băluşeni sunt remarcabile ca execuţie artistică“.

Scurtă întoarcere în timp

Potrivit înscrisurilor păstrate în registrele parohiei, bisericuţa cu hramul „Sfinţii Voievozi“ de la Băluşeni a fost ridicată la 1740, de Ion Başotă vel sluger. În jurul acestei biserici s-a întemeiat şi primul cimitir al satului. Astăzi crucile nu se mai văd, topite de mulţimea anilor ce-au trecut. Între anii 1911 şi 1916, cimitirul s-a mutat pe deal, dar bisericuţa a rămas la locul ei, ca un firav semn al unei lumi dispărute. Aici s-au ţinut slujbe, neîntrerupt, până în anul 1898, când s-a sfinţit biserica de zid, a cărei construcţie a început-o, la 1855, boierul Iordache Zosim şi a finalizat-o Nicolae Sofian, un mare filantrop al Botoşanilor, proprietarul de atunci al moşiei Băluşeni.

Ultimele slujbe din bisericuţa de lemn au fost câteva cununii, făcute pe la mijlocul secolului trecut, de părintele Simion Alexandrovici. Însă, bătrânii satului îşi amintesc şi alte povestiri auzite de la bunici şi părinţi. „Povestea bunica despre slujbele de aici din noaptea de Înviere. Era tare frumos. Se făceau focuri mari în curtea bisericii“, povesteşte moş Ioan Pascal. E de ajuns să se pornească firul poveştii şi-mi şi închipui ce taină şi ce trăire va fi fost aici odinioară, în jurul acestei căsuţe de lemn a lui Dumnezeu, în văzduhul înmiresmat de mirosul salcâmilor din jur, ascultând, în mare şi netulburată linişte, troparul Învierii.

Stilul arhitectural

Bisericuţa respectă tiparul caselor ţărăneşti tradiţionale din zonă. A fost ridicată din bârne de stejar, pe tălpi de stejar şi temelie de piatră. Bârnele sunt încheiate la colţuri „în cheotori“. La exterior se remarcă portalul de intrare, cu decoraţiuni incizate şi cu motivul ocniţei în partea superioară. Tot pe acest frumos portal se poate citi pisania bisericii, cea care indică şi data exactă a ridicării lăcaşului. Acoperişul este şi acum, ca şi la început, din draniţă.

Interiorul bisericuţei este tencuit, probabil pentru a proteja de frigul şi umezeala iernilor grele, practică frecvent întâlnită la bisericile de lemn. Aici se păstrează câteva elemente de arhitectură deosebit de frumoase: o arcadă cu o ornamentaţie deosebită, ce desparte naosul de altar, precum şi cheile de boltă, splendid decorate. „Centrul cheii de boltă e cioplit dintr-un butuc de stejar cu circumferinţa de 90 de cm. E ca un punct de sprijin, ca un pilon“, explică moş Ioan Pascal, în timp ce admirăm cu nesaţ bogăţia de motive incizate pe nervurile ce delimitează calotele bolţii din naos.

Cu-adevărat, cheile de boltă dau o notă particulară acestei bisericuţe modeste, plasând-o în rândul celor mai importante monumente istorice de acest tip din Moldova. Bolta naosului, largă, impunătoare, are calotele despărţite de nouă nervuri sculptate cu migală, ce pornesc din butucul de stejar incizat cu rozete. De mai mici dimensiuni, bolta pronaosului prezintă doar şapte nervuri, la fel de minuţios sculptate, ca şi cea a altarului.

Reparaţii şi restaurări

În decursul timpului, bisericuţa a fost reparată în mai multe rânduri. O reparaţie mai serioasă a făcut, potrivit datelor din registrele parohiei, preotul Simion Alexandrovici în 1952. Apoi, în 1985, preotul Vasile Acatrinei a demarat lucrări complete de renovare a lăcaşului. Se pare că atunci bârnele prea afectate de cari au fost înlocuite, iar acoperişul de draniţă a fost schimbat. Din păcate însă, lucrările de restaurare începute atunci nu au fost finalizate nici până în zilele noastre. „Toate lucrările realizate până acum au fost făcute numai cu puţinii bani ai comunităţii. Nimeni, nici o autoritate în drept nu ne-a sprijinit niciodată, deşi bisericuţa este monument istoric şi ar avea nevoie de o finanţare pe măsură. În 2001 am schimbat draniţa de pe acoperiş, însă nu am avut un specialist foarte bun, iar acum ar trebui schimbată din nou, pentru că este deja destul de degradată. Facem puţin câte puţin, pentru că banii sunt cu adevărat o problemă“, spune pr. Ioan Gafencu, parohul de la Băluşeni.

Deşi restaurarea a mers în pas de melc până acum, din cauza lipsei fondurilor care să permită un ritm susţinut al lucrărilor, totuşi rezultate se văd. Pereţii din bârne sunt solizi, pardoseala din interior a fost refăcută, la fel şi tencuiala pereţilor dinăuntru. De asemenea, bolţile au fost refăcute. „Acum priorităţile sunt acoperişul din interior, schimbarea draniţei de la exterior şi amenajarea interiorului cu catapeteasmă, icoane şi obiecte de cult“, a precizat pr. Gafencu.

După ce lucrările se vor fi terminat, intenţia parohului este de a amenaja bisericuţa ca un mic muzeu al satului, în care să se poată, însă, din când în când, oficia şi slujbe. „Am strânse nişte obiecte mai vechi, pe care mi-aş dori să le putem punem acolo. Avem părţi din catapeteasmă la biserica din cimitirul vechi. Le vom aduce înapoi şi le vom instala. Sperăm să putem reda satului această atât de veche biserică“, speră părintele Gafencu.

Satul lui Baloş

Potrivit legendelor care circulă în zonă, denumirea satului Băluşeni derivă de la numele unui fost proprietar al moşiei, un anume boier Baloş sau Baluş. Concomitent cu numele Băluşeni, satul a mai purtat denumirea Zozia sau Zosin. Se spune că vatra satului a fost mutată, în decursul timpului, de mai multe ori. Prima dată din cauza inundaţiilor frecvente, apoi din cauza lipsei apei de băut. Bisericuţa de lemn a fost ridicată la margine de codru, în jurul ei dezvoltându-se vatra actuală a aşezării.
Satul Băluşeni face parte din comuna cu aceeaşi denumire şi este aşezat în coada iazului Dracşani, la patru kilometri dreapta de drumul naţional ce leagă Iaşiul de Botoşani. În imediata apropiere se află Schitul Zosin, cunoscut leagăn de spiritualitate din această parte de ţară.