Blancanieves sau Albă ca Zăpada printre toreadori
Este surprinzătoare, în amalgamul eteroclit şi polarizat al industriei multimedia postmoderne, revenirea printre noi a cinematografului mut - nu în forţă, ci în vârfurile picioarelor, discretă, dar glorioasă, adică regală, aducând cu sine însemnele de nobleţe ale epocii „Marelui Mut“. Triumful fulminant de acum doi ani al melodramei mute alb-negru Artistul (regia Mi-chel Hazanavicius), ce a adunat 5 Oscaruri şi alte 120 de premii, a redeşteptat în mediile profesioniştilor şi iubitorilor de film un anumit tip de sensibilitate (grosolan numită vintage), ce părea iremediabil condamnată la rafturile prăfuite ale arhivelor.
Încurajat de succesul cu mult peste aşteptări al peliculei franceze din 2011, spaniolul Pablo Berger, un regizor destul de puţin cunoscut, dă curs unui vis de al său de mulţi ani, acela de a monta celebrul basm al fraţilor Grimm în arena legendarelor lupte cu toreadori. Trei mituri, trei nostalgii se reunesc în această montare: unul din cele mai frumoase basme europene şi ale lumii (basm vizitat frecvent de artele spectacolului), un brand (controversat) al etnosului iberic (pe care fanatismul mişcărilor ecologiste îl va răpune, cu siguranţă, în scurtă vreme) şi mitul marelui cinema fără glas, în care chipurile pudrate aveau destulă tărie şi consistenţă sufletească pentru a crea poezia de dincolo de cuvânt. Mitul frumuseţii feminine care învinge ura şi invidia, mitul curajului dionisiac şi mitul - mai nou - imaginii iconice a sufletelor tari, ce răzbate dincolo de cuvânt.
În viziunea regizorului-scenarist, conjuncţia celor trei este guvernată de poetica imaginii şi, în general, de stilistica marilor melodrame mute, aşadar cuvântul de forţă îl au direcţia de imagine (semnată de Kiko de la Rica) şi în particular chipurile actorilor, mai ales cele feminine (Macarena Garcia, Inma Cuesta, Maribel Verdu, Angela Molina), de o expresivitate şi puritate nemaiîntâlnită în cinematograful contemporan, care ne trimit direct la marile repere ale filmului mut (Berger se raportează în special la maestrul inegalabil al „mutului“, Abel Gance).
Dar ce au în comun gingaşa Albă ca Zăpada cu sângeroasele lupte de toreadori? Pesemne, graţia şi frumuseţea de foc a femeilor care îi iubesc pe curajoşii luptători ai coridelor, ca şi picăturile de sânge căzute din degetul reginei-mame (din basm), care o inspiră să ceară de la Dumnezeu o fiică frumoasă şi strălucitoare ca sângele în zăpadă. În film, acestea se transpun în povestea fiicei orfane a unui toreador ajuns infirm în urma unui accident în coridă, care, pierzându-şi soţia la naştere, îşi neglijează fiica şi se însoară cu infirmiera arivistă care îl îngrijeşte. Clişeul mamei vitrege uzurpatoare şi al fiicei urgisite se dezvoltă pe făgaşul poveştii; din fidelitate faţă de părintele persecutat, fiica alungată din cămin îi urmează cariera şi este adoptată de un circ ambulant de şapte pitici-toreadori, care o vor apăra cât vor putea de uneltirile mamei vitrege, pentru ca tot unul dintre pitici să tenteze la postura de prinţ salvator (soluţie insuficient conturată regizoral, care creează şi confuziile din final).
Reţeaua simbolică a filmului nu este atât de coerent structurată ca aceea a basmului, şi nici naraţiunea, care are scăpări (finalul obscur, circumstanţe insuficient explicate) sau chiar gafe mărunte (invocarea gratuită a unor imagini-cheie din basm, lăsate abandonate), dar acestea pot rămâne neobservate de spectatorul sedus de frumuseţea imaginii şi de vraja atmosferei de altădată a filmului silenţios. O atmosferă formată din „valori ale trecutului“, inserate onest din etica „marelui mut“ pe pelicula din 2013 - nobleţe, sentimente profunde şi bine definite şi conflicte puternice, animate de gestica actoricească şi de o ştiinţă de altădată a iluminării chipului şi mizanscenei, bazată pe plastica luminii şi clarobscurului, făcute să ajungă la inima spectatorului nemediate de cuvânt. Toate acestea provoacă un tip de receptivitate în faţa ecranului, pierdută odată cu apariţia sonorului: emoţională şi nu raţională, empatică şi lipsită de suspiciuni, gata a se contopi cu imaginea de pe ecran, mult mai aptă a crede în cele arătate de peliculă, asemănătoare receptivităţii de tip religios a omului în faţa icoanei.
Rătăcită printre noiane de animaţii 3D de basme digitalizate, care mai de care mai spectaculoase şi mai agitate, pe nedrept trecuta sub tăcere în România Blancanieves a lui Pablo Berger (distribuită de Transilvania Film) ne aminteşte că iconicitatea este un atribut al imaginii filmice, cel mai bine păstrat de „marele mut“. Iar căldura şi candoarea pe care filmul le degajă îl fac un candidat numai bun printre peliculele de privit de toată familia în serile de tihnă ale Crăciunului.