Brăila. Istorie, memorie şi spiritualitate la Dunărea de Jos

Între anii 1984 şi 1992, la prestigioasa editură pariziană Gallimard a fost publicată o serie de trei volume intitulate „Les Lieux de mémoire” (Locurile memoriale), sub conducerea academicianului Pierre Nora. Un număr de 130 de specialişti recunoscuţi în domeniul lor de activitate au trudit la facerea acestei trilogii care a marcat ştiinţele sociale şi istoria culturală modernă, inclusiv sociologia şi antropologia ştiinţelor religioase. Conceptul, ideea de bază a cercetării lor este următoarea: societăţile contemporane nu mai sunt, din păcate, interesate de Istorie (cu majuscule) şi de cultivarea atentă a acesteia. Dispare, afirmă Pierre Nora, în cuvântul introductiv al primului volum, memoria naturală a faptului istoric, transmisă din generaţie în generaţie, întreţinută prin manuale şcolare, comemorări publice, emisiuni TV, muzee „clasice”, centrate pe obiect şi poveste etc. Apar în schimb „locurile memoriale”, spaţii distincte, cu o memorie fluctuantă, care urcă şi coboară, se pierde sau reapare cu forţă, la fel ca şi apa oceanului la flux şi reflux - o metaforă utilizată de altfel în volum.

Locurile memoriale pot fi materiale, fizice, palpabile sau imateriale, simbolice. Ambele sunt o ancoră a trecutului, atunci când memoria istorică tradiţională se erodează, uneori până la dispariţie. Există numeroase exemple de locuri memoriale materiale: monumente şi case memoriale, câmpuri de bătălie, cimitire, muzee etc. Imateriale ar fi tradiţiile, meşteşugurile, obiceiuri culinare şi gastronomice, ritualuri laice sau religioase. Ambele permit regenerarea şi transmiterea identităţii colective în modernitatea târzie în care ne găsim în acest moment. Dar memoria NU este istorie, subliniază apăsat Pierre Nora, cu toate că sunt strâns legate una de cealaltă. Memoria este „vie”, dinamică, se produce şi se utilizează în funcţie de nevoile prezentului - de unde şi nefaste tentative de manipu­lare sau interzicere a acesteia, în anumite situaţii date. Memoria contribuie la păstrarea sentimentului de continuitate, atunci când istoria nu mai atrage publicul sau se arată neputincioasă în faţa provocărilor prezentului. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că ea, istoria, este analitică, rafinată, raţională şi caută să explice cât mai clar şi argumentat evenimente trecute. Iar în lumea noastră, dominată şi modelată de clipuri video de câteva secunde, nu mai avem răbdare de a negocia şi studia în permanenţă trecutul, ci avem tendinţa de a-l transforma în spectacol şi emoţie pură.

Am scris această introducere mai amplă pentru a anunţa şi explica, în parte, o carte care ilustrează admirabil ideea de „loc memorial” şi de cultivare a istoriei şi memoriei, deopotrivă. Este vorba de „Povestind Brăila”, dialogul dintre doi intelectuali de seamă ai locului, profesori emeriţi amândoi, Ioan Constantin Munteanu şi Viorel Coman, Editura Proilavia, 2025. Editură care poartă, de altfel, numele „enigmaticei”, cu ghilimele, şi insuficient cunoscute, în opinia mea, mitropolii înfiinţate undeva în secolul al XVI-lea, după ce prezenţa turcească se consolidează la Brăila, cu ramificaţii de juris­dicție suprapuse pe geografia Dunării de Jos. Un volum masiv, de aproape 500 de pagini, editat în condiţii grafice deosebite, pe care mărturisesc că l-am citit pe nerăsuflate, în cheia de interpretare prezentată la începutul acestui text. Brăila, reper important al regiunii, este mai mult decât un oraş istoric. Este un „nod” de memorie românească perenă şi un „loc memorial” în adevăratul sens al termenului, aflat la intersecţia dintre modernitate, cosmopolitism etnic şi religios (aici au trăit români, greci, evrei, turci, armeni, bulgari, italieni, ruşi lipoveni), economie, artă, cultură şi, din păcate, declin demografic. Pierre Nora spune că, citez exact, „il y a des lieux de memoire parce qu’il n’y a plus de milieux de mémoire”. Adică şi Brăila este/a devenit un loc memorial pentru că nu mai este ceea ce a fost odată. Dar ce a fost Brăila? O regină a Dunării, care a devenit acum un oraş-muzeu. Ei bine, tocmai acest lucru îl arată dialogul dintre cei doi intelectuali: Brăila şi Dunărea de Jos au o uriaşă memorie culturală, spirituală şi socială.

Cartea a fost gândită şi redactată ca un dialog liber, un „taifas” între doi oameni, două personalităţi care cunosc în amănunt şi iubesc oraşul Brăila, cu o patimă grea, aş îndrăzni să spun. Prin dialogul lor şi cartea care a rezultat, ei încearcă să-i salveze nu atât istoria, cât memoria, să o transmită mai departe generaţiilor viitoare. Poate că din această cauză am avut impresia acută că mă aflu în faţa unui document aparte, la fel ca documentele care se închid într-o capsulă a timpului şi se îngroapă într-un loc simbolic pentru a servi ca martor pentru generaţiile viitoare. Nenumărate sunt referinţele memoriale ale Brăilei în cultura naţională. Cartea demonstrează că oraşul acesta există nu doar geografic, ci şi narativ, prin nume ca Panait Istrati, Mihail Sebastian sau Fănuş Neagu; o secţiune specială din volum detaliază filmele care au avut ca subiect Brăila sau au fost turnate aici, echipele de filmare fiind atrase de cadrul special al Dunării, portului şi Insulei Mari a Brăilei, acum dispărută în urma sistematizărilor din anii 1960. Un semn clar că memoria este conservată şi transmisă prin simboluri, nu doar prin documente şi arhive.

Mai apare în schimbul de întrebări şi răspunsuri ideea că Brăila este plasată pe o frontieră simbolică, un oraş liminal aflat la intersecţia mai multor drumuri, graniţe, spaţii geografice şi culturale: Imperiul Otoman şi Europa, Balcanii şi Levantul, umbra colosului slav de la Răsărit (a se vedea în carte paginile dedicate ruşilor lipoveni stabiliţi aici), amestecul de limbi, populaţii şi religii. La finalul secolului al XIX-lea, în oraş se găseau lăcaşuri de cult ortodoxe, catolice, luterane, calvine, armeneşti, sinagogi şi moschei. Şi pentru că tot ne găsim la capitolul spiritualitate, trebuie menţionate două biserici unice ale urbei. Prima dintre ele, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, este amplasată chiar în centrul istoric al oraşului, o fostă moschee otomană reconvertită după cucerirea cetăţii Brăila de armatele ruseşti în biserică ortodoxă, singura de acest fel din România. A doua este monumentala Biserică Greacă, ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la iniţiativa şi cu cheltuiala bogaţilor negustori şi armatori greci din oraş. Este una dintre puţinele biserici cu trei altare, o necesitate canonică şi practică, impusă de frecvenţa slujbelor oficiate pentru marinarii care plecau în călătorie la diferite ore din zi şi din noapte. Recent, acest edificiu religios a fost magnific restaurat, după multă trudă şi eforturi financiare, spre bucuria locuitorilor şi vizitatorilor ocazionali.

Brăila este şi un loc de memorie urbană, un oraş palimpsest, de la străzile radiale (Ioan Munteanu este autorul unui foarte cunoscut volum, „Stradele Brăilei”, apărut în 2005) la comerţ, cu date, cifre, poveşti literare şi anecdote. Sunt inventariate chiar şi „brandurile” gastronomice locale, cum ar fi scrumbia de Dunăre sau celebra „brânză de Gulianca”, vândută pe vremuri în prăvălii de delicatese de pe trei continente, datorită gustului şi fineţii sale deosebite date de ierburile sărate pe care le păşteau oile din zona satului cu acelaşi nume.

Este greu de aflat un final pentru prezentarea acestei cărţi. Da, Brăila reprezintă un adevărat loc de memorie al României, par să sugereze cei doi autori, deoarece ea s-a desprins oarecum de istorie şi trăieşte acum din gloria sa apusă, exprimată în multiple domenii. Memoria mo­der­nității dunărene, cosmopolitismul pierdut, comerţul glorios, oamenii şi locurile - toate par mai intense în evocări şi dialog decât realitatea prezentă şi ceasul istoric actual. La finalul lecturii, am avut sentimentul acut că salvarea acestui loc poate veni prin cultivarea şi dezvoltarea moştenirii sale spirituale, culturale şi turistice. Când prezentul simte şi aşterne pe hârtie ruptura faţă de trecut, doar economia şi socialul nu mai sunt suficiente.