Bucuraţi-vă, rugaţi-vă, mulţumiţi!

Avva Veniamin a fost unul dintre părinţii cu viaţă aspră. Primele trei apoftegme, din cele cinci care îi sunt dedicate în Patericul egiptean, insistă tocmai asupra regimului alimentar sever pe care îl practica, dar care nu era totuşi unul extrem (mânca foar­te puţin ulei din partea care i se cuvenea). Privea cu multă admiraţie la cei care se nevoiau şi mai mult, cu toate că el însuşi era un model pentru alţi mo­nahi. Paladie, în „Istoria Lausi­a­că“, aduce lămuriri suplimen­tare cu privire la acest bătrân. Avva Ve­niamin a trăit optzeci de ani, în nevoinţă şi în curăţie, iar către sfârşit a primit de la Dumnezeu darul vindecării. În ultimele opt luni de viaţă a suferit de hi­dro­pi­zie, boală care a produs umflarea îngrozitoare a întregului său trup. Imaginea pe care o oferă Paladie este zguduitoare. Dimensiunile la care ajunsese Veniamin erau de-a dreptul elefantine: „Atât de mult i se umflase trupul încât nici degetul cel mic nu putea fi cuprins cu mâ­na“. În această suferinţă îngro­zi­toare se găseşte avva Ve­nia­min atunci când ros­teş­te testamentul său duhov­ni­cesc, care se regăseşte în apof­teg­ma a treia: „Înainte de a muri, avva Venia­min a zis fiilor săi şduhov­ni­ceştiţ: Faceţi aceas­ta şi vă veţi mântui: Fiţi bucu­roşi tot timpul; rugaţi-vă fără înce­tare; mulţu­miţi pentru toa­te“. De fapt bă­trâ­nul avvă poate să sintetizeze acumulările sale duhovniceşti de o viaţă în aceste trei scurte ver­sete ale Sfântului Pavel din Epistola I către Tesaloniceni (I Tes. 5, 16-18). E foarte vizibilă în această apof­teg­mă adânca în­ră­dăcinare a pă­rinţilor pustiei în tradiţia bi­blică, cea care este pentru ei o referinţă frecventă şi vitală. Pe de altă parte, se poate vedea sme­renia bătrânului care se ascunde pe sine şi întreaga sa ex­pe­rienţă ascetică în spatele aces­tor cuvinte. Refuză să se pro­­moveze pe sine şi să formu­le­ze o sentinţă care să îi poarte nu­­mele de-a lungul generaţiilor viitoare; de aceea citează simplu din Scriptură. Toate acestea nu sunt însă decât nişte conside­ra­ţii exterioare, care spun prea pu­ţin de fapt despre bătrân.

Să mergem mai departe, rea­min­tindu-ne că avva repeta cuvintele, celebre de altfel, ale Sfântului Pavel, fiind desfigurat de boală şi suferind atroce, până acolo încât părinţii îl văd ca pe un „Iov cel nou“. În această stare pune în faţa ucenicilor apropiaţi versetele scurte,  percutante, pline de optimism debordant, cen­trate pe trei imperative: bucu­raţi-vă, rugaţi-vă şi mulţu­miţi! În acest context, deci, de­vine evident eroismul bătrânului Visarion, care nu se lăsa doborât de boală (despre care îi spune lui Paladie că este folositoare, atâ­ta vreme cât afectează doar trupul şi nu se atinge de suflet). În mijlocul suferinţei îi îndeam­nă pe ceilalţi să facă ceea ce şi el practica:  rugăciu­nea neînce­tată într-o atmosferă de bucurie recunoscătoare.

Dacă tot am vorbit despre boala dreptului ascet Veniamin, cel care a dobândit darul tă­mă­du­irilor în vreme ce el însuşi ză­cea în suferinţă, mai trebuie să facem o observaţie (pe care o re­gă­sim deja la Paladie): boala şi pătimirea în suferinţă nu sunt exclusiv pedepsele lui Dum­nezeu pentru păcate. Istoria umanităţii în faţa lui Dumnezeu contrazice prin numeroase exem­ple o asemenea judecată gră­bită (de la Iov, trecând pe la avva Visarion şi prelungindu-se până în zilele noastre în nume­roa­se suferinţe neştiute). Şi to­tuşi, chiar ştiind asta, e o în­drăz­neală prea mare şi lipsită de temei să încerci să justifici, să explici sau să îndreptăţeşti du­re­rea. Rămân doar nădejdea şi cele trei imperative: bucuraţi-vă, rugaţi-vă, mulţumiţi!