Bucuria postului şi taina regăsirii de sine (II)

Un articol de: Gheorghe Butuc - 17 Aprilie 2013

Cine a gustat măcar o clipă din bunătăţile harului, mijlocite de post şi dobândite în taina lui lăuntrică, acela nu numai că nu se va putea lăuda cu postirea sa, dar va căuta singur prilejuri postitoare pentru înmulţirea şi lărgirea tainei bucuriei interpersonale divino-umane. Un astfel de om posteşte cu bucurie postul Bisericii. Un astfel de om trece firesc de la perioade de post la stare şi atitudine postitoare. Iar aceasta se întâmplă numai pentru că omul atins de bunătăţile tainice ale postului face din viaţa sa un neîntrerupt post faţă de patimi, iar din bunătăţile lumii gustă cu mulţumire, binecuvântând pe Creatorul şi Dăruitorul lor. Pentru el, nu mai contează ce şi cât mănâncă, pentru că atenţia îi este atrasă de Cel cu care se întâlneşte, în şi dincolo de mâncare. Prezenţa Lui întrece cu mult gustul şi plăcerea percepută doar din simţuri.

Dar, în lipsa prezenţei şi atingerii reale de har îmbucurător în taina postului, orice perioadă de post pare o impunere şi o privare dură de „micile plăceri ale vieţii“. Este un atentat pe faţă la „libertatea“ şi „fericirea“ omului, pentru că e singura pe care o cunoaşte şi o crede deţinută. Chiar şi aşa, lucrurile pot reveni la normal oricând, dacă omul voieşte, căci Dumnezeu aşteaptă. El nu se grăbeşte. Însă, a te folosi de post drept paravan pentru a ascunde cât mai bine propriile patimi şi, culmea, în acelaşi timp a dori să te înfăţişezi lumii ca un lipsit de plăceri, din această cruntă situaţie, nici chiar Dumnezeu nu te mai poate salva. O arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, la începutul omiliei sale despre post: „Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun mască de postitori, deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: «Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!» Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti şi tu vorbeşti de sminteală? Păzind-o, socoteşti că sminteşti, iar călcând-o, nu sminteşti? Poate fi oare o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca făţarnicii şi de două ori făţarnic? Nu te ruşinezi de tăria cuvintelor Domnului, la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşeşti?“ (Omilii la Matei 20, 1, PSB 23, p. 261). O astfel de atitudine nu poate decât să sporească neimaginat puterea pa-timilor, în timp ce o secătuieşte la nesfârşit pe cea a harului. De aceea, Mântuitorul Hristos se dezice categoric de ea, afirmând, neostentativ, puterea postului purtat în taină, din care izvorăşte bucuria. De cealaltă parte, tăinicia postului sporeşte bucuria omului, iar bucuria resimţită îi lărgeşte şi mai mult taina, pe măsură ce în exterior se înmulţesc de la sine zilele postitoare. Toate se împletesc reciproc în omul postitor, până la măsura nemâncării după exemplul lui Hristos şi al sfinţilor, înaintând spre ziua cea neînserată a postirii neîncetate: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Rm. 14, 17).
 
Aşadar, să ne bucurăm postind, după recomandarea concluzivă a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iubeşte postul aşa cum trebuie, nu pentru alţii, ci pentru el însuşi! Că şi noi ne socotim insultaţi dacă nu suntem iubiţi pentru noi înşine, ci pentru alţii. Gândeşte aşa şi despre post! Nu căuta să posteşti pentru alţii, nici nu te supune lui Dumnezeu pentru a plăcea oamenilor, ci supune-te oamenilor pentru a plăcea lui Dumnezeu. Dacă nu faci aşa, ci altfel, chiar dacă ţi se pare că posteşti, Îl superi pe Dumnezeu ca şi cel care nu posteşte. Căci după cum acela păcătuieşte, tot aşa şi tu păcătuieşti, că nu posteşti aşa cum legiuieşte Hristos“ (Omilii la Matei 20, 2, PSB 23, p. 263). 
 
Cât despre noi, cine nu a gustat din bucuria postului să continue încercând. Nu se ştie, poate, poate... căci nu se poate să nu vină. Cine se chinuie postind, să caute mai la adânc. Nu va fi în zadar. Cine posteşte cu ură şi cu fală să se oprească: de la ură şi de la fală, postind fără ele. Iar cine se bucură postind şi posteşte bucuros, să mai postească. Nu doar că postul lui va fi un exemplu, dar măcar bucuria lui poate să devină contagioasă. Aşa că: la multă bucurie contagioasă din clipe postitoare!