Bucurie ori tulburare în Betleemul acelor zile?
Evanghelia Duminicii după Nașterea Domnului ne vorbește despre cele ce s-au întâmplat îndată după ce Fiul lui Dumnezeu S-a născut în sărăcăcioasa peșteră din Betleem.
Învățăturile fragmentului evanghelic prezentat în această duminică sunt actuale, întrucât atitudinea noastră față de Mântuitorul este similară - de cele mai multe ori - cu atitudinea celor care L-au respins pe Hristos atunci, în Betleem. Prin păcate, răutate, ură, dispreț, nesinceritate și cele asemenea lor, ne arătăm nevrednici fii ai Lui, refuzând bunătatea, iubirea și vindecarea Sa în viața noastră.
Mântuitorul a fost întâmpinat cu multă ostilitate, chiar de pe vremea când era în fașă, abia născut. Au urmat fuga și strămutarea în Egipt, iar mama Lui, care nu a făcut nici un rău cuiva, a fost nevoită să se refugieze într-o țară străină.
Atitudinea contemporanilor Mântuitorului reprezintă modul în care, pe parcursul timpului, au reacționat cei mai mulți dintre oamenii care L-au întâlnit.
Evanghelia ne spune că îngerul care s-a arătat nu a vorbit cu Maria, ci cu Iosif, spunându-i: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă (Matei 2, 13).
Cuvintele sunt schimbate, ne spune dumnezeiescul Hrisostom, acum, nu i se mai spune femeia ta, ci mama Lui. După ce nașterea s-a săvârșit și bănuiala a dispărut, iar bărbatul s-a încredințat, îngerul îi vorbește deschis. Nu-L mai numește pe Prunc copilul lui, nici pe Fecioară soția lui, ci [spune]: ia pe Prunc și pe mama Lui, întrucât Irod căuta sufletul Pruncului.
Iosif, fiind credincios, a înțeles ce i se vorbea. În viața lui Iosif s-au întâmplat lucruri cu totul speciale: a văzut-o pe Fecioară așteptând un prunc, fapt care l-a tulburat, l-a neliniștit, dar îngerul l-a încredințat că cele ce se întâmplau nu erau de la oameni, ci de la Dumnezeu. Câte situații neobișnuite au încercat să-l îndepărteze de credința lui! Însă el, statornic și neclintit, va avea parte de bucurii negrăite, consemnate de evangheliști.
Când îl vede pe Prunc născut, Iosif se bucură! Este martor la tulburarea Ierusalimului, la furia lui Irod și, totodată, la o altă bucurie: steaua. Vin magii din depărtări, aducându-I Domnului Hristos daruri. Vestea că Irod căuta sufletul Pruncului l-a făcut să înțeleagă cuvântul spus de înger și să fugă, împreună cu Acesta și cu mama Lui.
Aceste minuni s-au făcut pentru Fecioara Maria, pentru bătrânul ei păzitor, Iosif, pentru păstori și pentru magi, pentru a înțelege ceea ce nu le era revelat în chip deplin.
Profeția lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1) se împletește cu cuvintele Îi voi împărți pe ei în Iacov și îi voi risipi în Israel (Facerea 49, 7).
Cine poate fi numit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? Cel care s-a închinat vițelului de aur? cel care i-a jertfit pe fiii săi demonilor sau Cel care este prin fire Fiu și cinstește pe Cel născut?
Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin prorocul, vorbește despre chemarea din Egipt a Fiului lui Dumnezeu, pentru că, dacă tot poporul iudeu socotea o laudă ieșirea lui din Egipt, și Fecioara putea să socotească laudă chemarea sa din Egipt. Când îngerul le-a spus fugi în Egipt! (Matei 2, 13), nu i-a încredințat că îi va însoți în călătoria lor, nici la ducere, nici la întoarcere. Pruncul, la arătarea Sa, a schimbat toate lucrurile.
Vrăjmașii slujesc tainei Întrupării, magii veniți de departe își părăsesc credința lor și vin să I se închine, împăratul Augustus slujește Întrupării din Betleem prin porunca înscrierii, Egiptul Îl scapă de moarte pe Pruncul fugar și are privilegiul să și-L facă prieten, pentru ca, atunci când îi va auzi pe Apostoli, să se laude, căci a fost cea dintâi țară care L-a primit pe când era Prunc.
Îndată după venirea lui Hristos, Egiptul a cunoscut o lucrare duhovnicească fără seamă! O cunoscuse și Palestina prin mănăstirile ei, iar de acum o va cunoaște și Egiptul.
Iar dacă cineva nu a călcat în chiliile monahilor egipteni, să se gândească la Fericitul și Marele Antonie, care a trăit în țara unde a fost stăpân Faraon. Totuși, aceasta nu l-a vătămat, ci a fost învrednicit de vedere dumnezeiască, ducând o viață potrivit poruncilor Evangheliei.
Auzind cele întâmplate și văzând că a fost amăgit de magi, Irod s-a mâniat. I-a ucis pe toți pruncii din Betleem și din toate hotarele lui de doi ani și mai mici, după vremea pe care o aflase de la magi.
Jalea s-a abătut asupra Betleemului, pruncii fiind răpiți de la mame și uciși pe nedrept. Foarte curând a venit dreptatea lui Dumnezeu peste cel ce a poruncit aceasta. Și-a sfârșit viața cu o moarte mai groaznică și mai jalnică decât a pruncilor. A suferit și multe alte rele pe care le aflăm din istorisirile lui Iosif Flavius.
Conform mărturiilor istorice din Antichități iudaice ale lui Iosif Flavius, Irod și-a încheiat viața după 37 de ani de domnie, fiind un om care și-a arătat cumplita lui cruzime față de toți, deopotrivă, și nu și-a stăpânit mânia, a disprețuit dreptatea și justiția, bucurându-se de un noroc cum nu a mai avut nimeni până la el (Antichități iudaice II, cap. XVII, VIII.1, p. 408).
De asemenea, din relatarea lui Iosif Flavius, aflăm că Irod s-a purtat mai rău decât orice tiran, străduindu-se să urzească pieirea iudeilor. „A pus așadar la cale uciderea multor oameni, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Cei rămași în viață au fost și mai nefericiți, nu numai fiindcă erau înspăimântați de chipul și sufletul său plin de răutate, ci și pentru că se temeau să nu-și piardă avuția din pricina lui. Nu contenea să înfrumusețeze orașele învecinate, locuite de străini, iar pe cele aflate în regatul său le secătuia prin biruri grele, ducându-le de râpă. Și-a împins în prăpastia sărăciei poporul, care cunoscuse prosperitatea înainte de venirea lui, și pentru pricini neînsemnate i-a ucis pe oamenii de vază, iar celor rămași în viață le-a răpit avuțiile. În afara dărilor anuale, plătite de fiecare în parte, oamenii aveau datoria să-i aducă chiar și daruri bogate, nu numai lui, ci și rudelor și prietenilor săi, precum și slujitorilor însărcinați cu strângerea birurilor, căci nimeni nu putea să rămână la adăpost de împilări fără să ofere aur și argint. Să nu mai vorbim de marea nerușinare cu care atenta la castitatea fecioarelor și la cinstea femeilor măritate, singura consolare pe care o mai aveau batjocoritele fiind ca faptele să rămână ascunse, ca și cum nu s-ar fi întâmplat deloc. Iudeii au îndurat atâtea cazne din pricina lui Herodes, câte n-ar fi fost în stare să le aducă nici măcar o sălbăticiune, dacă ar fi ajuns să pună stăpânire pe oameni” (Antichități iudaice II, XVII, XI.11, p. 423).
Înainte ca vestea morții regelui Irod să fie anunțată, Salomeea și Alexas i-au eliberat pe iudeii închiși în hipodrom, spunându-le că Irod le-a poruncit să se întoarcă în ținuturile lor.
Arhelau s-a îngrijit ca funeraliile regelui să fie grandioase, a decretat doliu șapte zile, a ospătat poporul și i-a acordat cinste deosebită tatălui său. A mulțumit poporului pentru repeziciunea cu care a dat uitării silniciile comise de tatăl său, făgăduind că se va strădui să-i răsplătească cum se cuvine devotamentul.
Atunci s-a împlinit ceea ce s-a zis de Ieremia profetul: Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată, pentru că nu sunt (Matei 2, 18). Rahela a fost mama lui Veniamin. Când a murit, a fost îngropată în hipodromul de lângă Betleem și, pentru că Rama aparținea seminției lui Veniamin, profetul Ieremia îi numește pe pruncii uciși fiii Rahelei.
După ce a murit Irod, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, spunând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului (Matei 2, 20).
Arhelau domnea în Iudeea, Irod murise de curând și țara nu se divizase în mai multe părți. Pentru că Irod murise de curând, domnea fiul lui, iar fratele lui Irod se numea tot Irod, de aceea Evanghelistul a adăugat: „în locul lui Irod, tatăl său”.
Betleemul și hotarele lui fuseseră puse sub urmărire, iar Arhelau socotind că, odată ce au fost junghiați pruncii, se pusese capăt oricărei primejdii, văzând cât de jalnic a sfârșit tatăl său, a căutat să trăiască cucernic și să lupte împotriva nelegiuirilor.
A venit deci Iosif în Nazaret, fugind de primejdie, și a fost înștiințat în vis să se ducă în părțile Galileei. Îngerul le-a poruncit să meargă în Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de profeți, că nazarinean se va chema.
Când Natanael a cercetat Scriptura cu privire la Hristos, a spus: Din Nazaret poate fi ceva bun? Nazaretul era un loc necunoscut, și nu numai acesta, ci toată Galileea. De aceea, au și spus fariseii: Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc (Ioan 7, 52). Profeții erau măsura lucrurilor, dacă cineva nu își avea obârșia acolo, însemna că locul nu era încă destul de celebru pentru ca de acolo să provină cineva important.
Mântuitorul nu S-a rușinat să Se numească galileean, arătând că nu are nevoie de lucruri omenești, de slava lumii acesteia, iar pe ucenici i-a ales tot din Galileea.
Când Irod s-a pornit cu ură împotriva Lui, El a fugit, când S-a născut, a fost culcat în iesle, a locuit într-o casă străină, iar mama Lui era o femeie din popor. Prin toate acestea ne învață să nu ne rușinăm, ci să ocolim mândria omenească, săvârșind fapte de virtute.