Buna Vestire a colindelor

A fost odată ca niciodată… Că (nu-i aşa?), dacă n-ar fi, nu s-ar povesti! Era că pe atunci, boieri dumneavoastră, colindele nu erau nici prilej de cerşit, nici spectacol sau concert evocând tradiţii, nici muzică de fond… Nu, ele erau viaţă implicată în viaţă. Trăire sinceră şi intensă! Este cert că unul dintre elementele cele mai reprezentative din punctul de vedere al tradiţiilor practicate de ţăranul român în legătură cu sărbătoarea Crăciunului, la scara tuturor zonelor locuite de români, îl reprezintă colindatul. Căci este clar că de origine ţărănească şi de inspiraţie bisericească sunt colindele care ne mişcă pe noi până astăzi la Crăciun.

În sat, atât pentru colindători, cât şi pentru cei colindaţi, sărbătoarea parcă nu era deplină fără această manifestare. Colindatul, în esenţa sa tare, este vestire a Naşterii lui Hristos, aşadar o bună vestire. Aşa cum Apostolii au fost trimişi să vestească venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi apoi înviat în lume, aşa sunt meniţi şi colindătorii să facă acest lucru în fiecare an în satul lor. Colindătorii sunt purtători de Dumnezeu, în sensul cel mai propriu al cuvântului, pentru că Dumnezeu este cu ei, în mijlocul lor, colindă împreună cu ei. Aşa erau priviţi şi aşa erau primiţi. Bucovinenii cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca să-i scape de păcate, prin pomenirea în fiecare an a numelui celui sfânt al Domnului. Crăciunul este o sărbătoare extrem de dinamică. Pe măsură ce Crăciunul se apropie, forfota domină satul. Un fel de zumzăit de albine. Iarna parcă sporeşte în frumuseţe. Mai ales dacă este omăt. Zarva copiilor creşte, pregătirile se-nmulţesc, oamenii trebăluiesc din zori până-n noapte târziu, din grajduri răzbat mugete şi zvoniri de tălăngi, pe hornuri se ridică fumuri ademenitoare şi dătătoare de curaj. De pe la Ignat încep să se audă guiţaturi disperate de porci tăiaţi, miroase a porc pârlit, încep să duduie cuptoarele pentru copturi. Pregătirea colindatului De pe la Sfântul Nicolae, uneori şi mai devreme, colindătorii încep "repetiţiile". Pe cete: copiii pe categorii de vârstă, dar şi feciorii de însurat, şi chiar şi cei proaspăt însuraţi. O ceată se formează din cei de la case învecinate, pentru a face mai lesnicioase întâlnirile întru repetare. Asta când se repetă la casa unuia dintre ei, dar nu arareori copiii repetă la şcoală, sub supravegherea învăţătorului. În satul vechi, învăţătorul şi preotul erau doi piloni bine implicaţi în pregătirea colindatului, şi aşa s-ar cuveni să fie şi astăzi. Este o fală să ştii cât mai multe colinde şi să le cânţi şi cât mai frumos. Ritmurile originale (neprelucrate!) sunt foarte variate, de la cele elegiace la cele sprinţare. Se caută să se vină şi cu ceva surprinzător. De aceea, este necesară o mare grijă, ca nu cumva să fure alţii din colindele tale. Cetele îşi împart satul pe părţi, care îndeobşte sunt respectate (altfel se poate ajunge la mici altercaţii). Adică nu se întâmplă aşa cum ni se întâmplă nouă astăzi, la oraş, să ne apară "colindători" la fiecare staţie de metrou sau să ne sune la uşă de mai multe ori într-o zi. Se poate vedea în această împărţire a sectoarelor de colindat o asemănare cu felul în care procedase Hristos cu Apostolii Săi atunci când, trimiţându-i la evanghelizare doi câte doi, le-a împărţit lumea. Se colindă în mod obişnuit în seara de Ajun. De altfel, există nu numai Moş Crăciun, dar şi Moş Ajun, prieten bun cu cel dintâi. Moş Crăciun şi Moş Ajun, amândoi, "Cu barba de ibrişim,/ Cu mustăţile de fân", stau într-o mănăstire cu pereţii de alămâie şi cu uşa de tămâie. În unele locuri din Transilvania, cu o seară înainte, copiii colindători rămân în şcoală şi dorm acolo. Ce mai năzdrăvănii, ce mai veselie! La miezul nopţii, ei se scoală şi se urcă pe dealul cel mai înalt care străjuieşte satul. Au pregătite, de cu ziuă, lemne şi aprind un foc mare. E un foc cunoscut în satele de jos, din câmpie, până departe. De acolo, de pe deal, încep să-şi strige, peste sat, repertoriul de colinde. În multe sate, diferitele grupuri de colindători pleacă de la biserică, cu binecuvântarea preotului, luând fiecare o altă direcţie în sat. În alte cazuri, se pleacă cu colindatul de la casa la care s-a repetat pe parcursul postului. Pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, după-amiaza până pe înserate, cei mai în vârstă mai târziu, mai în puterea nopţii sau chiar "noaptea pe la cântători". Noaptea de Ajun – noapte de privegheală bucuroasă Era o pregătire pentru colindat, dar şi o pregătire pentru a primi colindători. Primirea colindătorilor era echivalentă cu primirea lui Hristos. De aceea porţile sunt ţinute deschise. Se făcea în prealabil curat, "măturaţi curţile", cer colindătorii, se primeneau casa şi toate acareturile înconjurătoare. Colindatul se face în seara de Ajun. Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seară mare! Tocmai pentru că se face acum o bună vestire a bucuriei Naşterii lui Hristos – Mesia, Mântuitorul lumii, Răscumpărătorul nostru, confirmare a Bunei Vestiri făcute de Arhanghel cu nouă luni în urmă. Hristos este acum oaspetele lumii, vestit de oaspeţii colindători. Noaptea de Ajun este noapte de privegheală bucuroasă, aşa cum apropierea naşterii oricărui copil pe lume este, în mod normal, întâmpinată cu emoţionată veghe. Şi atunci, cum să nu ceară colindătorii imperios: "sculaţi, sculaţi boieri mari!...", "nu-i vremea de dormit,/da-i vremea deâmpodobit", "aprindeţi făcliile" etc. Venirea lui Hristos face din toţi cei care-L primesc boieri mari, iar curţile lor devin curţi împărăteşti, numai bune de bună petrecere: "masa să vă âncărcaţi". În multe părţi, aşa cum o arată culegerile existente, unul dintre colindele nelipsite, de frunte, este însăşi cântarea bisericească, pe care o constituie troparul praznicului: "Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pre Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne, mărire Ţie!" Este un text de o mare frumuseţe poetică şi de o profundă teologie. Dominanta lui este lumina. Lumina de multe feluri. Hristos este Soarele dreptăţii ! Noi suntem obişnuiţi să vedem astrul solar ieşind parcă din pământ sau din mare şi apunând în acelaşi fel. Cât de inedită şi de covârşitoare este această imagine a unui răsărit de sus! Odată cu Hristos răsare lumii lumina cunoştinţei. Ceea ce ignoră destul de mulţi dintre creştini este faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat este un eveniment care are implicaţii excepţionale în ceea ce priveşte cunoaşterea. Prin Hristos, Revelaţia atinge punctul ei maxim, este împlinită desăvârşit. Hristos, asumând firea omenească, S-a coborât la putinţa de sesizare a omului, a simţurilor sale şi a raţionalităţii sale. Chenoza e maximă! Pe măsură şi foloasele omenirii. Aşa cum ne arată în "Dogmatica" sa părintele Dumitru Stăniloae, renumitul teolog al veacului trecut, Creaţia este menită, între altele, să constituie elementele unui limbaj pentru convorbirea dintre Dumnezeu şi om. Pentru multe dintre neamurile vechi, stelele nu rămâneau numai aşa ceva, ci ajungeau să fie slujite idolatru. Şi iată că acum o stea se arată magilor ca să-i conducă şi să le descopere pe un Împărat care vine din altă lume, vine pentru ca să ne poarte şi pe noi în acea lume. Calitatea convorbirii omului cu Dumnezeu prin intermediul elementelor naturale ale creaţiei capătă valenţe noi, puteri noi. Comunicarea devine mesianică. De abia acum, sub adierea apropiată a Duhului Sfânt, comunicarea, întâlnirea şi cunoaşterea devin cu adevărat posibile. Uneori din toată sărăcia, cum spune o exprimare, alteori din preaplinul dăruit de Dumnezeu, românul este chemat să nu uite că venirea lui Hristos s-a petrecut pentru ca el să fie creştin adevărat şi să nu uite de cei de lângă el care sunt necăjiţi sau, oricum, mai necăjiţi decât el: "Şi nu uita, române, când eşti vesel să fii bun!" Am ezitat mult dacă în acest text să folosesc timpul trecut sau timpul prezent. Până la urmă am ales prezentul. Dacă cele de mai sus se păstrează, desigur, într-o măsură mai mică în satul românesc contemporan, ele se păstrează deplin, negreşit, la Dumnezeu. Căutând în sate mai izolate sau în acelea care mai ţin la seriozitatea statutului lor tradiţional, se vor mai putea afla urme ale colindatului cu statutul lui genuin: acela de viaţă implicată în viaţă, de trăire a prezen-tului continuu al Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiţi, dacă se poate, în rândul vestitorilor de bine către cei cu care aveţi îndeosebi de-a face: "Voi, acum, copiilor, / Şi, voi, buni, părinţilor, // Lăudaţi Şi cântaţi, Şi vă bucuraţi. // (…) // Că ni s'a născut Hristos, / Să ne fie de folos".