De la control la vindecare: drumul Alexandrei prin codependență

În dependența de jocuri de noroc, suferinţa nu îl afectează doar pe cel care joacă, ci se răsfrânge asupra întregii familii, ai cărei membri ajung adesea să trăiască în incertitudine şi cu povara unei boli a cărei vindecare nu depinde de ei. Mai mult, codependenţii au nevoie de ghidare şi de terapie pentru a înţelege că acceptarea reprezintă primul pas al reconcilierii cu un om transformat de iluzia câştigului rapid. Este cazul Alexandrei, care, după ani de zbucium, îşi urmează acum propriul drum şi lucrează constant la propria vindecare.

Sunt Alexandra şi sunt co­dependentă. Vreau ca me­sajul să ajungă la oamenii care sunt în suferință, deoa­rece ei trebuie să știe că există soluții. Cu o singură condiție: să își dorească”. Acest îndemn aparţine unei femei de 50 de ani, care a trecut peste prejudecăţi de tipul „ce va spune lumea?” şi a divorţat în urmă cu 10 ani de un bărbat alcoolic. „Am decis să nu mai trăiesc aşa. Fata mea era în clasa a X-a şi a înţeles şi ea, cum înţelesesem şi eu, că me­rit mai mult. A fost un şoc pentru apropiaţi şi cunoscuţi, deoarece din afară eram o familie fericită. I-am oferit multe şanse, dar nu s-a putut”, îşi începe povestea Alexandra, pe care am cunoscut-o la o întâlnire a jucătorilor anonimi. Ema­na un entuziasm şi o poftă de viaţă sincere şi nu se (mai) ascundea sub nici un chip: când o răscoleau amin­tirile, plângea; un plâns eliberator, care îi aducea, paradoxal, bucurie şi încredere.

După divorţ, continuă ea poves­tea cu dorinţa de a-i păstra anonimatul, a întâlnit un bărbat, absol­vent de Teologie, calm, cu un comportament ireproşabil şi, foarte important pentru Alexandra, nu consuma alcool; avea însă un „mic” cusur: juca la păcănele şi la alte jocuri de noroc.

„După doi ani de relaţie, mi-a ­spus: ştii, am o problemă cu jocurile de noroc. Zic: nu văd nici o pro­blemă; m-am gândit că dacă am putut convieţui 16 ani cu un alcoolic, care avea mintea tulbure nonstop, atunci jocurile de noroc nu vor constitui o problemă. Și el zice ok, dar să știi că am și niște datorii. Eh, ce datorii? Mă gândeam așa, de ordinul sutelor de lei, hai, câteva mii. În capul meu era că, atât timp cât nu consumă alcool, să fie cu mintea mereu întunecată, atunci orice altceva se poate rezolva”, mărtu­riseşte Alexandra, care s-a văzut mereu un fel de salvator, crescând cu iluzia că îi poate schimba pe cei din jurul ei.

Victor, viitorul soţ al Alexandrei, a mai avut datorii. O groază de datorii pe care le-au achitat părinţii lui. Însă pe acestea le-a achitat ea, „cu promisiunea lui că nu mai intră în belele”.

Şi aşa a şi fost, cel puţin pentru o perioadă: a urmat nunta şi, bine­înţeles, planuri de a locui împreună într-o casă a lor, pentru care au contractat un credit. „Ne-am mutat, țin minte, în căsuța noastră şi a ­început din nou să joace. Uneori reacționam cu calm și cu blândețe, alteori îmi venea pur şi simplu să-l opăresc. Horror! Atâta durere și atâta suferință nu doresc nimănui”, spune acum, senină, Alexandra.

Dependenţa jucătorului, codependenţa familiei

Totuşi, Dumnezeu a făcut în aşa fel încât, la Taina Sfântului Maslu, un preot i-a spus că în oraşul lor este un domn care a avut o mare problemă cu jocurile de noroc, iar acum e abstinent. Alexandrei i s-a aprins un beculeţ, după cum măr­turiseşte, iar după ceva timp, avea să citească în presă numele persoanei şi numărul de telefon la care poate fi găsit. Au stabilit o întâlnire, după care, mai mult împins de la spate, Victor a intrat în grupul suport, iar totul funcţiona ca pe roate: el şi-a găsit un job la care nu mai avea „bani pe mână”, deci fără tentaţii, și ea s-a securizat financiar pentru „orice s-ar întâmpla”. Ştia foarte bine ce se putea întâmpla la o recădere: „Îl amenin­ţam chiar: eu voi mânca friptură, iar tu borş de fasole! Zic, nu mă interesează, dacă faci, te descurci!” Doar că Victor nu ajunsese încă la „fundul sacului”, cum se spune, iar ameninţările nu îl atingeau nicicum.

Timp de cinci luni, în mintea Alexandrei încolţise speranţa, însă Victor a ajuns la fundul sacului şi a avut o recădere urâtă, cu mulţi bani pierduţi. A revenit imediat în grup, iar de peste trei ani şi jumătate se află în abstinență și recuperare.

„În 2022, am participat şi eu la o conferinţă, am putut spune şi eu ce simt, având siguranţa că nimeni nu mă judecă. Tot atunci am aflat ce înseamnă să fii codependent şi am intrat pe un grup al soţiilor dependenţilor de jocuri de noroc, cu gândul că sigur voi găsi acolo soluţii miraculoase. Mi-am dat seama că este despre mine, despre codependența și boala mea. Că e despre cum să fac eu să-mi fie mie bine, indiferent dacă jucătorul din viața mea joacă sau nu”, povesteşte Alexandra.

Lupta cu depresia şi anxietatea

Pe grup a aflat de programul de recuperare al unui codependent, de cei 12 paşi, pe care avea impresia că-i va rezolva repede şi, gata, vindecare totală. N-a fost așa. Alexandra încă nu ajunsese la fundul sa­cului ei.

„Fundul sacului meu a fost atunci când soțul meu venea de la grup ­senin, împăcat şi dormea liniștit. Iar eu eram contrariată: Cum adică? El a făcut ditamai găurile, pe umerii mei stă povara de-a achita datoriile, iar el e «zen» şi eu sunt anxioasă?! Și mă degradam așa, în fiecare zi mă afundam şi mai mult în anxietate și depresie. La asta contribuia şi comportamentul lui, care nu mai stătea «ghiocel» în faţa mea, ca atunci când făcea câte o boacănă. În perioada aceea, când juca, îmi plăcea că eu deţineam controlul, iar el nici măcar nu îşi spunea punctul de vedere, pentru că se simţea vinovat. Din momentul în care el nu ­
mai simţea vinovăţia, eu eram tot mai furioasă şi depresivă”, spune Alexan­dra, care a înţeles că este nevoie de timp şi de ceva mai mult.

Cu ajutorul unui medic a reuşit să înţeleagă cum acţionează dopa­mina şi serotonina, doi neurotrans­miţători care influenţează starea de spirit, cum poate scăpa de cortizolul cu care era „îmbuibată”, iar cu timpul stările de anxietate şi depresie au dispărut, făcând loc unei noi femei cu acelaşi nume.

„Doamne, eu nu pot, dar Tu poţi!”

A reintrat la grup, iar naşa de program a ajutat-o foarte mult, pentru că, da, nu le poţi face singur pe toate. Iar asta a înţeles şi Alexandra, cea care era obişnuită să le facă pe toate, să găsească soluţii la toate problemele, să deţină controlul: „E adevărat că toată viaţa am fost o luptătoare, că m-am confruntat cu multe pro­bleme pe care am încercat să le rezolv singură. Mai mult, mereu aveam tendinţa să schimb oamenii: am vrut să-l schimb pe fostul soţ, să-l conving să nu mai bea, am vrut să-l schimb pe fratele meu, să-l schimb pe actualul meu soţ să nu mai joace. Concluzia unui părinte a fost că sunt codepen­dentă de când m-am născut şi voi rămâne, probabil, codependentă toată viaţa. Dar în recuperare, pentru că am înţeles că sunt lururi care mă depăşesc şi mă rog: Doamne, eu nu pot, dar Tu poţi! Ajută-mă să-mi găsesc calea. În momentul de față, soțul meu e abstinent de mai bine de trei ani și jumătate și în recuperare, eu sunt în recuperarea mea, facem amândoi parte din program, fiecare pe partea lui, Îl avem pe Dumnezeu tovarăș de drum și ne este bine”.

Cu ajutorul unui specialist în adicții, intrând în programul de recuperare, familia poate învăța şi poate fi ghidată cum să se implice în mod sănătos în viaţa unui dependent. De foarte mare ajutor sunt centrele de consiliere şi recuperare a persoanelor afectate de adicţii, precum şi grupurile de sprijin ale jucătorilor anonimi.