Bunătatea ca întruchipare a omeniei

De unde gândul de a scrie despre bunătate? Pur și simplu, de la observarea nenumăratelor situații din ultima vreme în care am văzut o escaladare tot mai agresivă a răutății. Și nu doar pe stradă sau pe rețelele de „socializare” fără mari pretenții etice, de la acei inși mereu certați cu cele mai elementare norme ale bunei conviețuiri, ci adesea în instituții respectabile, în care oameni cu școli înalte și funcții pe măsură, sub masca principiilor, a dreptății și a corectitudinii, revarsă în dreapta și în stânga potop de răutate, prin cuvinte, gesturi și uneori „măsuri” care produc răni adânci semenilor ce se întâmplă să se afle în raza lor de acțiune. Ajungem, astfel, să constatăm cu mâhnire, odată cu inegalabilul monah scriitor Nicolae de la Rohia: „Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecția lui Eugen Ionescu). Dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem! Se duc pe apa sâmbetei și inteligența, și erudiția, și supradoctoratele, și toate congresele internaționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe…”. Este foarte trist, așadar, să observăm noianul de răutăți din jurul nostru, la care, trebuie să recunoaștem, suntem părtași adesea, cu sau fără voia noastră.

Este important să căutăm remedii pentru această epidemie tot mai răspândită, iar unul dintre cele mai eficiente, la îndemâna tuturor, este bunătatea. Nu cu rău se alungă răul, ci numai și numai cu bunătate! Mai pomenim un fapt: când vine vorba despre cineva anume, bărbat sau femeie, om simplu sau înalt demnitar, instantaneu vine în gând și apare pe buze expresia: „Cutare - om bun!” Ori, dimpotrivă, „cutare - om rău!” Sau, mai apăsat: „Cutare nu e om!” În consecință, atât bunătatea, cât și răutatea devin automat „cărți de vizită” publice. Nu întâmplător, Alexandru Vlahuță o îndemna la bunătate pe fiica lui cea mare, Margareta, când a împlinit 17 ani, printr-o scrisoare impresionantă (redăm fragmentul de început): „Să trăiești, Mimilică dragă, și să fii bună - să fii bună, ca să poți fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiți! Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu! Nu, pentru că cei răi nu pot fi iubiți...”

Definiții, sinonime, etimologie, temeiuri

Omul bun, notează DEX-ul, este cel „care se deosebește prin calități morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând”. Sinonimele sunt relevante, de asemenea: cumsecade, îngăduitor, înțelegător, omenos, uman, tolerant. Și unele proverbe ajută în privința definirii: „Ce este bunătatea? O frumusețe pe care o percepi direct cu sufletul” (Al. Vlahuță); „Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva!” (T. Arghezi); „Omul cu adevărat bun e cel care ar fi putut fi rău și n-a fost” (N. Iorga); „Nici un om nu știe cât de rău este până ce nu a încercat din greu să fie bun” (C. S. Lewis); „Două calități pe lume nu pot fi nici simulate, nici înlocuite: inteligența și bunătatea” (Ileana Vulpescu).

Etimologic, cuvântul provine din latinescul „bonus”. De remarcat că adjectivul „bonus, -a, -um” este utilizat uneori și pentru substantivul „bine”: „Nemo bonus nisi unus Deus!” - „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu!” (Marcu 10, 18); „Declina a malo et fac bonum!” - „Evită răul și fă binele!” (Psalm 36, 27). Rezultă de aici că bunătatea și binele nu pot fi despărțite: numai un om bun se poate bucura de bine; numai cel ce face bine este om bun!

Sfânta Scriptură întrebuințează des noțiunile „bun, bunătate, bine”, dar evocăm aici doar asocierea cu Însuși Izvorul bunătății, Dumnezeu: „Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun și îndurat” (Deut. 4, 31); „Gustați și vedeți că bun este Domnul!” (Psalm 33, 8); „Lăudați pe Domnul că este bun!” (Psalm 105, 1 etc.); „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu!” (Marcu 10, 18).

Sfinții Părinți ai Bisericii recunosc în bunătate unul dintre atributele esențiale ce țin de Persoanele Preasfintei Treimi. Mai mult: Sf. Dionisie Areopagitul (sec. V-VI) consideră bunătatea/binele însăși esența divină: „Să trecem acum la numele de bine, pe care scriitorii sacri îl atribuie într-un chip transcendental Dumnezeirii celei supradivine, numind, pe cât înțeleg, bunătate însăși esența divină și să vedem că binele, în esența sa, ca bine substanțial (to einai agathon/ τὸ εἶναι ἀγαθόν), revarsă bunătatea lui peste toate lucrurile. Căci precum soarele nostru, fără deliberare sau voință, ci prin chiar faptul că există, luminează toate acele lucruri care, după felul lor, sunt capabile să se împărtășească din lumina lui, tot astfel și binele trimite razele întregii sale bunătăți asupra tuturor lucrurilor, potrivit cu puterea de primire a fiecăruia…” (Despre numele divine, IV, 1; comentarii detaliate, la Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Inst. Biblic, 1978, pp. 276-281). Analiza Sf. Dionisie ne aduce aminte de înseși cuvintele Mântuitorului: „Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți...” (Matei 5, 44-45), arătându-se, astfel, nemărginita bunătate a Tatălui ceresc.

O frumoasă ilustrare din Pateric, dublată de cugetarea filosofului creștin Ernest Bernea

Se spune că erau doi părinți călugări care împărțeau aceeași chilie și au auzit ei că în lume sunt multe lupte și neînțelegeri între oameni care duc la ceartă și la vrajbă. Atunci, cel mai tânăr dintre ei îi spune celuilalt: „Părinte, ce-ar fi să ne certăm și noi, să vedem cum o fi cu cearta?” „Bine, frate, hai să ne certăm, dar cum?” Celălalt îi spune: „Uite, eu aduc o cărămidă în chilie și susțin că e a mea și, uite așa, ne certăm”. „Bine!” - a spus bătrânul. Și fratele a adus o cărămidă, a pus-o în mijlocul chiliei și a spus răspicat: „Cărămida aceasta este a mea!” Atunci bătrânul, privindu-l cu blândețe, i-a răspuns: „Bine, dacă este a ta, ia-o!” Și așa au rămas în pace, pentru că, din atâta bunătate, nu mai știau ce-i răutatea…

Iată cum obișnuința în bunătate poate deveni „a doua natură”. Profilul bătrânului monah se potrivește minunat cu portretul pe care filosoful creștin Ernest Bernea îl face omului bun și blând: „În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzație de căldură și mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei și rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea, în calmul ei, nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare, ca o lacrimă luminată…” (Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995, p. 102, subl. n.).

Frumusețea autentică este soră geamănă cu bunătatea creștină

Unele dicționare de sinonime folosesc, între altele, și termenul „frumos” pentru „bun”. De ce? Pentru că omul bun ne apare frumos, chiar dacă fizicul lui este departe de „canoanele” estetice. Este ilustrativ, în acest sens, versul unui cântec popular din Ardeal: „Nu-s frumoasă, nu mi-i hia/ Mi-i frumoasă omenia!” Adică omul bun este de omenie, are un caracter frumos, plăcut, agreabil. Să nu uităm însă că frumusețe desăvârșită are numai Dumnezeu. Dostoievski a pus în gura prințului Mîșkin (Idiotul) cuvintele: „Frumusețea va salva lumea!”, însă credem că a vrut să spună: „Dumnezeu va salva lumea!” ori „Bunătatea/iubirea va salva lumea!” El, frumusețea, bunătatea și iubirea desăvârșită! Iar, în relațiile dintre oameni, înțelegem de aici că frumusețea caracterului, bunătatea și iubirea pot „salva” orice conflict, în orice situație, indiferent de mărime sau gravitate. Încheiem, de aceea, evocând un îndemn scris de mult-pătimitorul filosof Ernest Bernea, pomenit mai sus, adaptându-l temei noastre: Să fim sinceri, curați și buni în tot ce facem, ca și când Dumnezeu ar fi de față, pentru că din a Lui bunătate suntem ceea ce suntem și din mila Lui avem ceea ce avem!