Buncărele inimilor noastre

Cică vine sfârşitul lumii. Prin decembrie 2012. Oricum, încă nu se ştie sigur, dar până la data cu pricina lucrurile se vor clarifica poate, ca să avem şi noi până la urmă data exactă. În spatele prezicerii nu se află calculele şi previziunile celebrului Nostradamus, care datează sfârşitul vreo patru ani mai încolo, ci astronomia mayaşă, mai precis un calendar de-al lor, care se încheie brusc la 21 decembrie 2012. Suficiente date pentru a construi din nou o poveste. Mai degrabă un basm.

Cred că, dacă cineva ar contabiliza toate datele la care minţi chinuite şi calcule închipuite au fixat venirea sfârşitului lumii şi care ulterior s-au dovedit a fi nişte apocalipse în propriile lor imaginaţii, ar rămâne impresionat de numărul mare al momentelor în care oamenii au aşteptat, la modul propriu, extincţia planetei. Şi să mai spună cineva că nimeni nu se gândeşte la sfârşit! Nu însă la unul cuminte, îndemnător la responsabilitate şi în definitiv plictisitor, ci la un sfârşit care, dacă s-ar putea, să fie chiar regizat de unul din marile nume ale Hollywoodului, să aibă acţiune cât cuprinde şi eventual să fie transmis live. După schema anilor â80 ai secolului al XIX-lea în America, atunci când sfârşitul neîmplinit al lumii, dar prezis tot "cu exactitate", a umplut buzunarele textiliştilor şi croitorilor care au venit în întâmpinarea "norocoşilor" cu oferte variate de costume de îngeraşi pentru a le face trecerea mai uşoară şi a fi recunoscuţi de cetele îngereşti care de altfel au întârziat să apară, astăzi primim noi oferte din catalogul "Apocalipsa la jumătate de preţ". Dacă atunci sfârşitul a fost aşteptat pe acoperişurile caselor, acum tendinţa este de uşoară coborâre cu picioarele pe pământ, de fapt, mai jos, în nişte buncăre care îi vor salva pe locatari (sau va întârzia puţin?) de iminenţa catastrofei, cu alte cuvinte, aceasta va lovi tot globul, cu excepţia grădinii din spatele casei unde se află minunata construcţie. Frica de sfârşit, adică de moarte, a devenit intriga principală a zilelor noastre, făcându-se eforturi serioase în sensul minimalizării sau cosmetizării acesteia. Frica de sfârşit ne îndeamnă să ne construim case cu ziduri groase, uşi cu multe zăvoare, pentru a pune stavilă ameninţărilor de dincolo de propriile praguri. Ne protejăm de ameninţări exterioare, agăţându-ne cu disperare de orice posibilitate pentru prelungirea siguranţei noastre, pe care adesea o ducem la extrem. Credem că propriile noastre fobii dispar odată cu activarea sistemelor de alarmă şi în definitiv ne temem pentru lucruri care ştim că sunt oricum trecătoare. Suntem ascunşi în spatele zidurilor groase, privind lumea doar prin crenelurile puştilor. Şi totuşi… Cât de groase sunt zidurile propriilor noastre inimi?