Bunele intenţii

E un semn de imaturitate să visăm că putem duce la bun sfârşit lucruri imposibil de îndeplinit pentru noi. Şi nu doar atât. E şi semnul unei necunoaşteri de sine, la care se adaugă şi o doză zdravănă de mândrie. Cine e realist nu-şi propune să răstoarne pământul sau să fie salvatorul lumii. Pentru că ştie că nu îi va reuşi nimic din toate acestea. E mult mai important să mutăm munţii nesimţirii din inima noastră, decât să credem în închipuitele noastre mari isprăvi.

Un adolescent scria, stând aplecat asupra mesei, bunele sale intenţii, în timp ce mama lui călca câteva cămăşi.

Dacă aş vedea pe cineva gata să se înece, scria adolescentul, m-aş arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.

Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, aş trece prin foc ca să-i salvez pe locatari. Dacă ar fi un cutremur, nu m-aş teme să umblu printre dărâmături pentru a-i scoate de acolo pe cei răniţi. Şi apoi mi-aş dedica întreaga existenţă ajutorării săracilor din lumea întreagă.

Băiatul a fost întrerupt însă din meditaţie de glasul mamei, care îi spuse: te rog, nu vrei să te duci până la magazinul din colţ să iei câteva pâini? Eu am uitat să trec pe acolo atunci când m-am întors de la piaţă.

Răspunsul fiului a fost dezamăgitor: Dar, mamă, nu vezi cum plouă afară? (Text preluat din volumul Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007)