„Bunul Dumnezeu m-a ajutat în orice împrejurare dificilă a existenței mele”
Câteva pasaje din viața regizorului Dan Puican, un nume de rezonanță în istoria teatrului la microfon şi cel care a lăsat o zestre importantă în Fonoteca Radioului, vor sădi în fiecare dintre noi convingerea că rugăciunea și credința sunt cele care aduc alinare și rezolvare. „Cu Dumnezeu înainte!”, acesta era îndemnul rostit în taină de el, în toate încercările vieții. Nu o dată mi-a povestit despre venirea din Oltenița natală la Bucureşti, la vârsta de 15 ani, când desprinderea de casa părintească şi contactul cu altă lume aveau să fie provocări ce urmau să-i întărească nădejdea în Cel de Sus.
Născut la 6 martie 1933 la Oltenița, Dan Puican a rămas unul dintre stâlpii Teatrului Național Radiofonic. A făcut parte din Promoția de Aur a Teatrului Românesc, amintindu-și neîncetat cum pe vremea studenției își urmărea cu nesaț maeștrii în luminile rampei. A debutat în 1956 ca actor pe scena Teatrului din Baia Mare, apoi din 1963, timp de jumătate de secol, a dirijat celebre voci la microfon, punând în undă peste 1.000 de spectacole radiofonice. A trecut la cele veșnice la vârsta de 88 de ani, lăsând o zestre importantă în Fonoteca Radioului și un nume de rezonanță în istoria teatrului la microfon. Iată o frază rostită adesea de regizorul Dan Puican în lungile noastre convorbiri din care s-a născut inclusiv biografia sa, publicată în 2013, „Cu Dumnezeu înainte!”.
Câteva pasaje din viața regizorului vor sădi în fiecare dintre noi convingerea că rugăciunea și credința sunt cele care aduc alinare și rezolvare. „Puţini dintre colegii mei au dat admitere la liceu, într-o vreme când propaganda era aceea de a-i dirija pe elevi spre şcolile tehnice medii. Bunul Dumnezeu m-a ajutat în orice împrejurare dificilă a existenţei mele, dar şi eu am avut curajul să deschid uşi”, spunea emblematicul om de teatru radiofonic.
Unchiul său, Ion Puican, prim-solist al Operei Române, și soția acestuia, Silvia Hodoş-Puican, fostă actriţă şi crainică la Radio, l-au dus la primul spectacol de teatru, de unde avea să plece fascinat pentru totdeauna. Tot el l-a ajutat și pe vremea când era licean. Nu avea bani de bilet la teatru și umbla cu aceeași umilă pereche de pantofi, să-şi poată urma şcoala şi pasiunea. „O duceam foarte greu. Tata avea o pensie de 161 de lei pe lună. La internatul Liceului «Sfântul Sava», unde locuiam, nu ni se oferea nici o masă. Pentru un semestru, în clasa a VIII-a de liceu, am mâncat la cantina Operei Române. Unchiul meu îmi făcuse rost de câteva bonuri de masă. Fiind singurul puşti de pe-acolo, atrăgeam atenția tuturor. Aşa am ajuns să mănânc la aceeaşi masă cu marele bariton Petre Ştefănescu Goangă, cu Ion Dacian sau cu marele tenor Garbis Zobian. Când nu am mai avut acces la cantina Operei, îmi luam prânzul cu muncitorii de la Atelierele Grivița, unde primeam o ciorbă în faimosul castron de tablă.”
În internatul Liceului ,,Sfântul Sava”, undeva la etaj, se înregistrau spectacole de teatru. În diminețile libere, elevul Dan Puican mergea să-i vadă pe marii actori la repetiții, apoi serile, după cursuri, ajungea la spectacolele acestora. „Acolo le-am văzut prima oară pe doamna Bulandra şi pe Maria Filotti, apoi pe Nicolae Bălţăţeanu şi pe Emil Botta. Tot la «Sfântul Sava» funcționa şi una dintre sălile Teatrului Naţional, unde îi vedeam seara jucând. Plasatorul începuse să mă cunoască. Eram renumit pentru scăunelul meu de la balcon, de pe care nu mă dezlipeam în timpul spectacolului.” Cam așa a văzut elevul Puican de vreo 70 de ori „Nevestele vesele din Windsor”, cu Alexandru Giugaru şi Tanţi Cocea în distribuție, și de vreo 50 de ori „Azilul de noapte” al lui Maxim Gorki.
Despre perioada dificilă a studenției îmi vorbea întotdeauna cu seninătatea înțeleptului. Urcase adesea pe scenă în haina împrumutată de la vreun coleg, iar din dragoste de teatru, furase două pagini dintr-o carte groasă expusă la librăria de pe fostul Bulevard 6 martie. Tot el se simțea ocrotit când se întorcea la miezul nopții în internat de la teatru, așteptat fiind de porţia din celebrul griş fiert cu apă şi ornat cu sirop de zahăr ars, păstrată de „cele două doamne foarte cumsecade de la cantină”.
Întemnițarea tatălui, întărirea fiului
Asemeni multor tineri români, în perioada anilor ’50, și Dan Puican a cunoscut durerea provocată de arestarea pe nedrept a tatălui. În 1952, în noaptea de 14 spre 15 august, Nicolae Puican a fost ridicat de acasă şi dus la Poarta Albă, învinuit că ar fi adus prejudicii statului prin comerţul ilegal de tutun. „Din povestirile mamei, am aflat că de la Olteniţa fuseseră ridicaţi atunci vreo 170 de inşi, iar tata, somat cu puşca, a apucat să-și ia doar un pulover peste pijama. Eu nu eram acasă; dădeam probele la Institutul de Teatru. Din ziua Sfintei Marii, 1952, şi până la Sfântul Dumitru, 1953, eu şi mama nu am ştiut dacă tata mai trăieşte sau nu. Până într-o zi când am primit o carte poştală cu zece rânduri scrise mărunt de tata cu creionul prin care ne asigura că este bine şi că poate fi vizitat în 23 noiembrie.”
Cu o memorie a clipelor ieşită din comun, Dan Puican povestea cu emoţie, dar nu cu revoltă, despre episodul arestării tatălui și despre cele două vizite în temutul lagăr de la Poarta Albă. Pentru el, consecințele s-au arătat încă din prima zi de institut, când, după ce făcuse cunoștință cu profesorii, a văzut anunțul de la avizier prin care era chemat urgent la Serviciul Cadre! La doar 19 ani, Dan Puican este forţat să părăsească institutul în care trăise bucuria de a fi student doar o jumătate de zi. Cu ochii în lacrimi şi răvăşit de vestea zguduitoare, singura speranță rămasă era ajutorul lui Dumnezeu prin oameni.
„Nu degeaba spun eu că în viaţă L-am avut mereu alături pe Dumnezeu. El mi l-a scos atunci în cale pe rectorul Gheorghe Popescu, un om foarte cumsecade. M-a învățat să aduc documente care să dovedească faptul că tata nu a fost colonel, ci căpitan, că nu a avut debit de tutun și nici moşie, ci doar o vie de trei pogoane. Dar tata, ca fost ofiţer în Armata Română, primise o sumă frumuşică, în ’32, la retragerea din armată. Din acei bani îşi cumpărase un teren în Cadrilater, în oraşul Turtucaia, vizavi de Olteniţa. Terenul acela a fost coşmarul meu în toţi anii de liceu şi de facultate. Noroc că despre aşa-zisa moşie nu a aflat nimeni niciodată. A avut grijă Providenţa.”
Reușește să procure documentele doveditoare, dar lipsa bursei îl împiedica să mai frecventeze institutul. Tânărul primește de la primăria din Olteniţa un fel de act de bună purtare cu care are îndrăzneala să meargă la ministrul învăţământului, Ilie Murgulescu. Zi de zi, timp de unsprezece zile, a stat la uşa acestuia să poată intra în audiență. În a douăsprezecea zi a fost primit să-și expună povestea. Impresionat, ministrul i-a dictat textul unei cereri pe care tânărul a scris-o cu stiloul acestuia, pe scaunul acestuia.
Icoana Sfintei Fecioare, protectoarea casei Puican
Vizitele în casa familiei Puican mi-au adus bucuria contemplării unei icoane aparte. O imagine a Fecioarei Maria, purtând patenta trecerii timpului, stă și astăzi prinsă pe peretele de la răsărit al cămăruței pline de cărți și discuri adunate într-o viață de cel care-mi devenise personaj acum aproape 10 ani. Povestea acestei icoane argintate aveam s-o aflu de la soția regizorului, doamna Mioara Puican, medic stomatolog, dar, înainte de toate, gazda cea mai primitoare din zurzura Bucureștiului contemporan. „Numele meu de botez este Maria, iar icoana aceasta ne-a dăruit-o mama lui Dan, după ce ne-am căsătorit. Lângă ea am așezat-o și pe cea primită de la mama mea, tot a Sfintei Fecioare. Ne-au fost de mare ajutor. Nu le-am schimbat locul nici până azi…”
La 13 august 2021, Dan Puican trecea la cele veșnice nu departe de casă, ci aproape de Dumnezeu, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde sosise ca în fiecare an, alături de soție și de o familie de prieteni, pentru sfânta sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului. Noi, cei de-aproape, am socotit lucrul acesta ca pe un semn din partea Celui care, și în ceasul de pe urmă, pare a-i fi ascultat ruga. Pelerinajul regizorului la sfântul lăcaș atinsese „vârsta” unui tânăr de 20 de ani. Suferise pentru că pandemia îl împiedicase să ajungă, în 2020, la poalele Făgărașului, de aceea așteptase cu nerăbdare vara anului următor pentru a călători din nou spre sfânta ctitorie a domnitorului Brâncoveanu. Fiecare drum spre Sâmbăta era prilej de reculegere și de amintire a perioadei în care realizase, împreună cu Dragoș Șeuleanu, fost președinte al Radioului, o serie de spectacole în cadrul Festivalului național de muzică religioasă corală, organizat în fiecare an de hramul sfintei mănăstiri. Prilej de mare bucurie era prezența vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală.
Înzestrat cu simțul blândeții, cu un rar cult al prieteniei și cu o admirație fără seamăn pentru actori, Dan Puican a lăsat în fiecare dintre noi frumusețea și candoarea poveștilor de odinioară. Să ne învrednicim așadar a le transmite mai departe!