Ca Hristos să te recupereze trebuie să fii şi tu un căutător al Lui

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

În duminica aceasta Îl vedem pe Mântuitorul Hristos trecând prin Ierihon. Împresurat de o mulțime de oameni, El Își îndreaptă privirea însă numai spre vameșul Zaheu, care „căuta să vadă cine este ­Iisus”. Despre omul care Îl „caută” pe Dumnezeu și despre Dumnezeu Care îl „găsește” pe omul preocupat de mântuirea sa este Evanghelia de astăzi.

Bogățiile materiale nu pot asigura pacea sufletului

Zaheu era mai-marele va­meșilor și era bogat. Deși nu îi lipsea nimic din cele materiale, totuși, în sufletul său era frământat. Își cunoștea bine faptele nedrepte și nu avea pace. Povara lăcomiei îl obosise atâta vreme, ca și disprețul semenilor săi. Când află că Iisus din Nazaret trece prin Ierihon, el se grăbește să-L vadă. În mod sigur, Zaheu auzise deja că Acela nu-i judecă pe cei păcătoși și învață despre o avere care trebuie adunată în cer, nu pe pământ.

Nevoia lui Zaheu de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos arată faptul că bogățiile materiale nu pot dărui omului pacea sau simțirea unei vieți împlinite. Trupul se satură cu lucruri materiale, dar sufletul nu se poate odihni decât în iubirea lui Dumnezeu, cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”. Când sufletul nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu-și primește hrana potrivită, omul se simte gol și caută să schimbe ceva în viața lui. O astfel de schimbare urmărea și Zaheu, în căutarea lui de a vedea „cine este Iisus” și de a-și odihni sufletul împovărat de păcate.

Omul smerit ajunge să-L vadă pe Dumnezeu

Când omul dorește din tot sufletul să-L vadă pe Dumnezeu, nimic nu-l poate opri. Pentru că Zaheu era „mic de statură” și nu-L putea vedea pe Domnul ­Iisus Hristos „de mulțime”, el aleargă înaintea Lui și se suie într-un copac. Zaheu nu a luptat cu mulțimea păcatelor sale și nici cu oamenii care se aflau între el și Dumnezeu, ci s-a înălțat dea­supra lor, cum arată Sfântul Chiril al Alexandriei: „Zaheu căuta să vadă pe Hristos, dar mul­țimea îl împiedica, nu atât mulțimea de oameni, cât cea de păcate. Era mic de statură, nu doar trupește vorbind, ci și duhovnicește. De aceea, nu-L putea vedea pe Hristos decât ridicat de la pământ și urcat în sicomor”.

Zaheu a ajuns să-L vadă pe Domnul printr-un gest ieșit din comun, nebunesc pentru unii, rușinos pentru alții, dar puternic și mântuitor, cum observă părintele Zaharia Zaharou: „Voind să-L vadă pe Hristos, s-a urcat într-un sicomor. A nesocotit astfel părerea lumii și a primit să se facă de râs pentru Hristos. Tocmai aceasta L-a făcut pe Hristos să ia seama la el... Zaheu a primit să pătimească rușine pentru Hristos și îndată L-a dobândit pe Hristos nu numai ca Însoțitor, ci și ca Oaspete în casa sa”. Smerenia lui Zaheu i s-a făcut cale spre cunoașterea lui Dumnezeu, cum spune și Fericitul Augustin: „Mulțimea râde de cei care pășesc pe calea smereniei... Să ne suim în sicomor și să vedem pe Iisus. Motivul pentru care nu-L poți vedea pe Iisus este că ți-e rușine să te urci în sicomor”.

În viața lui Zaheu se împli­nește cuvântul evanghelic: „Cel care caută, află” (Matei 7, 8). Este de trebuință numai ca omul să vrea și să pornească în căutarea lui Dumnezeu, pentru ca Domnul Însuși să-l afle îndată. Se spune că atunci când omul face un pas spre Dumnezeu, Acesta face o mie de pași spre om. Dumnezeu îl caută pe tot omul încă de la căderea lui Adam, cum spune și psalmistul: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Psalmi 13, 2). Ca și Tatăl fiului risipitor, Dumnezeu așteaptă să vadă până și cel mai mic semn de îndreptare a omului spre El. Acest lucru se vede și după Învierea Domnului, când El Se apropie de cei doi ucenici ai Săi, în drum spre Emaus, tocmai când ei căutau să înțeleagă ce se petrecuse pe Golgota (Luca 24, 13-15). De aceea, și Apostolul Iacov îndeamnă: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi” (Iacov 4, 8).

Tot o „mulțime” se află și astăzi între noi și Dumnezeu, o mulțime de griji lumești, de pofte trupești și de duhuri rele, și tot prin smerita înălțare deasupra lor, asemenea lui Zaheu, putem și noi să-L vedem pe Dumnezeu, cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici: „Doar să ne îndreptăm spre El ochii minții, dorind din toată inima să-L vedem, și El ni se va și arăta și ne va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălțimea primejdioasă a cugetării după simțuri, în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin rugăciune”. Când ne vom îndrepta mintea spre cele de sus, căutându-L pe Dumnezeu, iar mai apoi vom coborî spre cele din lăuntrul inimii noastre, întru pocăință, atunci sufletul nostru se va preface în loc de întâlnire cu Dumnezeu.

Lumea vede un om păcătos, iar Domnul vede o inimă nouă

Zaheu era disprețuit de semenii săi. Toți știau că vameșii, care colectau impozitele pentru Imperiul Roman, cereau de la oameni mai mulți bani decât prevedeau legile. Dar, pe când lumea vedea numai păcatele vameșului, Fiul lui Dumnezeu cunoștea gândul ascuns în inima lui (Matei 9, 4). Zaheu era împovărat de păcate și căuta o viață nouă.

Mântuitorul Hristos este gata să predea lumii încă o lecție a iubirii dumnezeiești. Ca și la învierea fiicei lui Iair, când cei necredincioși „Îl luau în râs” (Marcu 5, 40), și acum, Domnul Se face cumva de râsul lumii. Toți cei din Ierihon „murmură”, când Dumnezeu hotărăște să intre în casa unui păcătos. Domnul caută să-l învieze pe cel păcătos din moartea păcatului, în timp ce semenii lui vor să-l lase mort. Osândirea unui om este totuna cu uciderea lui, după cuvântul Apostolului Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 15).

Privind spre vameșul suit în copac, Domnul îl strigă pe nume, ca Unul Care îl cunoaște deja, și îi spune: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!”. Fapta lui Dumnezeu este întru totul dreaptă, pentru că El nu-l judecă, nici nu-l osândește pe om mai înainte de vreme, ci face totul pentru a-l mântui pe om, cum Însuși le spune celor din Ierihon: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). În inima celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu se întâmplă însă un lucru anapoda: ei doresc să fie iertați și îngăduiți de Dumnezeu, dar „murmură” împotriva iertării pe care Domnul o arată altor păcătoși. Fiecare om pierdut în ochii lumii rămâne veșnic ne­prețuit în ochii lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos intră în casă și stă la masă cu tot omul care îl caută sincer. Până la Întruparea Fiului, șederea împreună cu Dumnezeu era un bun rezervat numai celor drepți, ca Avraam, care L-a ospătat la masă pe Dumnezeu, în chipul celor „trei Oameni” (Facere 18, 2). Odată cu venirea Sa în lume, Fiul a dăruit tuturor păcătoșilor dreptul de a ședea la masă împreună cu Dumnezeu. El nu a făcut ceva diferit de practica doctorilor, care caută să vindece bolile tuturor, dar mai întâi pe ale celor mai grav bolnavi. Întotdeauna, urgen­țele au prioritate!

Când lumea vede un păcătos incurabil, Domnul vede un potențial sfânt. De aceea, El tace înaintea lumii, nu se împotrivește celui rău (Matei 5, 39), ci lucrează în liniște vindecarea celui căzut. Intrând în casa vameșului, Domnul o face biruitor, precum mai târziu se va pogorî în iad, surpând toată stăpânia diavolului. În cazul lui Zaheu, biruința Domnului se arată când vameșul își împarte averea de bunăvoie, spre rușinarea celor care nu s-au așezat la masă cu El.

Dumnezeu dăruiește mai mult decât poate cere omul

După ce Zaheu coboară „degrabă” din copac, Îl primește pe Dumnezeu în viața lui, nu oricum, ci „bucurându-se”. Mântuitorul Hristos se autoinvită în casa unui om care nu ar fi îndrăznit niciodată să-l cheme în casa lui, fără a-i încălca libertatea, pentru că la o astfel de cinste Zaheu nu putea nici să viseze. „Domnul intră ca un oaspete nepoftit în casa lui Zaheu. Hristos știa că plata gazdei sale avea să fie una din belșug. Deși Hristos încă nu auzise pe Zaheu invitându-L, auzise voința sa cea bună”, cum observă Sfântul Ambrozie al Milanului. Domnul a auzit chemarea lui Zaheu, încă de când acesta s-a suit în sicomor, cum spune și Fericitul Augustin: „Domnul, care deja primise pe Zaheu în inima Sa, era acum gata să fie primit în casa sa. Hristos a spus: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân... Hristos, Care Se afla deja în inima lui Zaheu, acum este primit și în casa sa”. La acest lucru se referă și Apostolul Pavel, zicând: „Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre... ca să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 17-19). Abia acum va înțelege cu adevărat Zaheu ce i-a lipsit până atunci. Abia acum va afla Zaheu comoara cea neîmpuținată, care nu se va lua de la el în veci.

Zaheu căuta puțin, numai să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos, dar Acesta nu Se mulțumește cu puțin, ci îi dăruiește totul: intră în casa lui Zaheu, șade la masa lui, îi înnoiește viața și dăruiește mântuire întregii case. Acesta este obiceiul lui Dumnezeu față de om: când omul Îl caută câtuși de puțin, El i Se dăruiește pe Sine cu totul. Domnul răspunde celui care Îl caută sincer cu mult peste așteptări, dar omul nu știe să ceară lucruri pe măsura dărniciei Lui.

În prezența lui Dumnezeu, omul devine bun

Așa cum lumina împrăștie întunericul, tot așa prezența lui Dumnezeu vindecă toată răutatea. Stând înaintea Domnului și privind ca într-o oglindă, Zaheu se vede pe sine cu adevărat pentru prima dată, cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici: „Hristos este oglinda în care fiecare se vede așa cum este; este singura oglindă care li s-a dat oamenilor, ca să se uite și să se vadă așa cum sunt”. Privind în ochii Mântuitorului Hristos, Zaheu și-a văzut întreaga ticăloșie a vieții sale.

Domnul Iisus Hristos i-a acordat lui Zaheu o cinste mai presus de el și l-a iubit cu o iubire cu care nu mai fusese iubit vreodată. Nu există altă cale spre schimbarea celui păcătos. Și noi suntem invitați să-i cinstim pe semenii noștri mai presus de măsura lor, cum învață Sfântul Isaac Sirul: „Silește-te, dacă te întâlnești cu aproapele tău, să-l cinstești mai presus de măsura lui... Laudă-l chiar și pentru cele ce nu le are. Iar când se desparte de tine, spune-i tot binele și tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea și prin unele ca acestea îl atragi pe el la bine și-l silești să se rușineze de numirea cu care l-ai numit pe el. Și vei semăna în el semințele virtuții”.

În casa lui Zaheu, Domnul nu a făcut nici o minune, nu a rostit nici o pildă, ci a arătat lumii încă o dată pilda iubirii care îl mântuiește pe cel pierdut. Simțind iubirea lui Dumnezeu, Zaheu se simte despovărat de păcatele sale și renăscut la o viață nouă. Nici nu era nevoie de cuvinte, deoarece „inima înfrântă nu are trebuință de cuvinte, ca să se înțeleagă cu Dumnezeu”, cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Fără a i se spune ce are de făcut, Zaheu simte ce are de făcut, cum spune o veche cazanie: „De bucurie, Zaheu uitase toată frumuseţea, slava şi binele lumii - ca şi Petru, în muntele Taborului - şi toată avuţia, aurul şi argintul le avea ca nişte tină, numai să dobândească pe Hristos” (Cazania, 1929, pp. 434-435). Când omul vede adevărul, nu mai poate trăi în minciună, iar când simte iubirea lui Dumnezeu, nu mai poate suporta păcatul.

Zaheu devine deodată milostiv; își împarte jumătate din ­avere și îi cheamă la sine pe toți cei nedreptățiți de el, spre a le ­înapoia împătrit. Casa vameșului se transformă în biserică și în cutia milei, din care toți pot veni să ia cele de trebuință. Împăcat cu Dumnezeu, liber și fericit, Zaheu își împarte averea. Odată cu vindecarea de lăcomie, Zaheu se eliberează și de celelalte patimi. Dar nu doar Zaheu se bucură, ci și întreaga sa casă, peste care se pogoară mântuirea lui Dumnezeu. Viața cea nouă se revarsă în întreaga lui familie.

Cele cu neputință omului sunt cu putință lui Dumnezeu!

Mai înainte de a ajunge în Ierihon, Mântuitorul Hristos arătase cât de greu se mântuiesc cei bogați. Întrebat, atunci: „Și cine poate să se mântuiască?”, El a spus: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). În casa lui Zaheu, Domnul a arătat lumii cu fapta cele spuse mai înainte. Iubitorul de bani devine milostiv și iubitor de Dumnezeu; mai-marele vameșilor devine propovăduitor al Evangheliei. Tradiția Bisericii spune că, după Înălțarea Mântuitorului la Cer, vameșul Zaheu l-a urmat pe Apostolul Petru și a ajuns Episcop în Cezareea Palestinei, fiind prăznuit de ­Biserică în ziua de 20 aprilie.

Pe fiecare dintre noi, Dumnezeu ne caută neîncetat, ziua și noaptea, în fel și chip, numai să ne afle „căutându-l”. Ca și pe acela, și pe noi ne va afla îndată ce ne vom lepăda de părerea lumii și nu ne va fi rușine să ne suim „în sicomor”, la înălțimea gândului bun, spre a putea vedea peste mulțimea grijilor, a patimilor și a necazurilor.

În fiecare Sfântă Liturghie, Fiul lui Dumnezeu întrupat trece prin Ierihon, spre Ierusalim, căutându-i pe aceia care doresc sincer „să afle” cine este El. În fiecare Sfântă Liturghie se aude chemarea Celui Care spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Fiecare astfel de ocazie, în care Domnul ne cheamă „degrab” și dorește să intre în viața noastră, este o chemare la mântuire, cum alta poate nu va mai fi. Iar dorința lui Dumnezeu de a ne mântui așteaptă numai un semn, o căutare sinceră din partea noastră, pentru a ne dărui apoi totul!