„Ca să nu te sufoci, învață ce înseamnă încrederea”

În ritmul alert și competitiv al vieții cotidiene ne întâlnim uneori și cu persoane, aspecte sau probleme care nu sunt tocmai în conformitate cu dorințele noastre. În asemenea situații, unii oameni caută să dețină controlul absolut și dacă zbaterile lor nu au sorți de izbândă, după un timp consecințele acestei atitudini rigide lasă urme în psihicul și fizicul lor. De aici și până la senzația de sufocare sau pierdere a echilibrului sunt doar câțiva pași, pe care omul modern îi parcurge ușor fără să își dea seama. Remediul medicului este un tratament medicamentos, al psihologului un demers de analiză a celor întâmplate, iar al omului duhovnicesc este încrederea în pronia lui Dumnezeu și acceptarea Lui în fiecare detaliu aducător de sens.

O constantă a vieții noastre este schimbarea sau versatilitatea, lucrurile din jurul nostru și tehnologia se află într-o transformare permanentă și această transformare rapidă ne provoacă neliniște și nesi­guranță. Creierul uman lucrează cel mai bine când cu­noaște elementele în care ne desfășurăm viața și atunci reușește să facă predicții pentru situații viitoare care creează confort și armonie. Iar când circumstanțele în care ne desfășurăm activitatea se schimbă des, creierul nu mai reușește să facă predicții „liniștitoare” și aceasta are consecințe asupra întregului organism care intră în alertă atât psihic, cât și fiziologic. Și când această stare de lucruri durează mai mult timp, spunem că suntem stresați, obosiți sau surescitați. În asemenea situații căutăm soluții în exterior (medici și tratamente), când soluția se află în interiorul nostru, așa cum arată pr. Haralambos Papa­dopoulos în lucrarea „Încrederea”, tradusă din limba greacă la Editura Sophia, în anul 2021: „Eul - care se dezvoltă la vârsta cea mai fragedă - vrea să controleze, să rânduiască, să așeze peste toate dorința lui. Nevoia de control ajunge să ia forma încercării să controleze până și voile lui Dumnezeu despre ziua de azi sau cea de mâine. Caută să aibă un control absolut asupra vieții sale. Dar noi nu putem cunoaște într-un mod absolut care este voia lui Dumnezeu în fiecare situație de viață, ci doar că El cere de la noi iubire, filantropie, milă, înțelegere și îngăduință. Că voiește mântuirea tuturor oamenilor și a întregii zidiri. Noi însă nu putem cunoaște cum voia Sa se materializează, cum ia chip de fiecare dată în istoria personală a fiecărui om. De aceea în circumstanțe precum accidente, morți neobiș­nuite ș.a., e bine să păstrăm tăcerea cu încredere în Dumnezeu și pronia Sa”.

Omul rămâne o taină chiar și în secolul al 21-lea, căci cercetările științifice descoperă prin metode moderne ceea ce Dumnezeu a așezat în corpul și sufletul nostru, dar până și cea mai ino­vatoare știință are limitele ei. Mediul, familia, educația, cultura, civilizația, experiențele și trăirile personale contribuie la formarea persona­lității unui individ, determinând anumite automatisme psihice, de gândire sau reflexe senzoriale și motorii. De aceea nu se poate vorbi despre o libertate absolută și universală a omului. Pe valurile vieții, unele persoane aleg să vâslească aliniat cu cursul apei, alții se încăpățânează să-și dovedească libertatea abordând cursul invers al mersului firesc. De aceea, recunoaștem în jurul nostru două atitudini în fața vieții: victimizarea și asumarea responsabilității ce presupune ieșirea în întâmpinarea lui Dumnezeu, îmbrățișând totul: bucuriile și tristețile, oportu­nitățile și piedicile.

Membrii unei familii simt nevoia de control asupra celor care o compun și mai ales asupra copiilor: unde se duc, ce fel de preocupări au, ce anturaj frecventează etc. Și cu cât pun mai multă presiune pe adolescenți, cu atât află mai puține informații despre ei. Șefii doresc control absolut asupra angajaților și neștiind cum să o facă la nivel sufletesc împânzesc birourile cu camere de supravegheat, ușile cu senzori, care anunță timpul când o persoană a sosit și când a plecat, softuri pe calculatoare pentru a verifica activitatea și site-urile accesate. Dar aceste modalități de control nu numai că nu dau rezultate, ci creează disconfort atât celor controlați, cât și celui care dorește controlul absolut știind că „ceva” tot îi scapă. Acel „ceva” este străfundul sufletului în care omul intră în comuniune cu Dumnezeu, dincolo de câtă zbatere, agitație și control este în afara sa.  

Prin schimbarea atitudinii se schimbă o parte a realității

„Nu putem întotdeauna să avem controlul asupra cursului evenimentelor, în schimb, îl putem avea asupra felului de a reacționa, asupra atitudinii asumate și a deciziilor pe care le vom lua. De exemplu, nu îmi pot reprima sentimen­tele - până și pe cele mai cumplite -, pot însă să-mi schimb atitudinea față de sentimentele mele: să le accept fără a mă învinovăți, fără a mă supune unui interogatoriu și a mă osândi. Prin schimbarea atitudinii față de viața cotidiană, schimb o parte a realității, care încetează să-mi mai fie ostilă, pe care nu mă mai simt constrâns să o schimb. Nu cu umbrele mă lupt, ci cu perspectivele adevărate ale administrării și prefacerii a ceea ce este real și nu imaginar. N-am în fața mea lucrul dorit, ci ceea ce este și se petrece în clipa de față. În viață au câștigat cei cărora nu le-a fost teamă de provocările realității”, mai notează cunoscutul preot grec.

Pentru a depăși nevoia acută de a ne controla viața în cele mai mici detalii, pr. Haralambos Papadopoulos recomandă câteva acțiuni simple: acceptarea durerii ca făcând parte din viața noastră; toate dificultățile și impasurile sunt, în cea mai mare parte, trecătoare; atunci când ne revoltăm necontenit în fața necazurilor, nu se schimbă nimic; oricât ar părea de paradoxal, uneori, rănile și traumele ne arată puterea pe care o avem, dar nu o cunoaștem; depășirea trăsăturilor de caracter moștenite, automatismele felului de a gândi și reacționa etc. Neprevăzutul este inevitabil în activitățile cotidiene, pe drumul vieții mereu vor apărea oameni sau situații care nu sunt în conformitate cu voia și cu planul nostru. Dar când vom înțelege că ele par neprevăzute tocmai pentru că sunt contrare dorinței noastre, vom afla și drumul către liniștea sufletului, pentru că un om iubitor de Dumnezeu se așteaptă la orice, care poate să facă parte din voia Sa. A privi lucrurile din această perspectivă și, mai ales, a învăța să integrăm acest principiu în detaliile activităților cotidiene scade tensiunea acumulată în corp, aduce pace în suflet și armonie în relațiile interumane. 

Toate întâmplările au un sens în existența noastră

În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm „toată viața noastră lui Hristos să o dăm” și cu toate acestea ne este foarte greu să procedăm astfel în fiecare aspect al vieții noastre. În capitolul „Ca să nu te sufoci, învață ce înseamnă încrederea”, din lucrarea menționată anterior, autorul precizează: „Eul nostru narcisist vrea să controleze totul. Cere să-și vadă planurile întrupate în viață. Cu fiecare nereușită, e dezamăgit și tăgăduiește pe Dumnezeu. Însă Hristos ne cheamă să avem încredere și să ne lăsăm în seama proniei lui Dumnezeu, în seama grijii Sale mântuitoare față de noi, față de fiecare om în parte, față de istorie și întreaga zidire. (...) E foarte important să înțelegem că încredințarea (încrederea) în pronia lui Dumnezeu este neîndoielnic izbăvitoare și mântuitoare, dar în nici un caz nu ne scapă de ispitele și încercările vieții. Dimpotrivă, încrederea în Dumnezeu presupune credința că atât cele pe care le înțelegem, cât și cele care scapă puterii noastre de înțelegere nu sunt întâmplătoare, ci au și ele un rol și sens în existența noastră”.

Senzația de sufocare, spaima de prăbușire, dezechilibrul fizic și psihic, de care se vorbește atât de des nu doar în cabinetele medicilor și psiho­logilor, ci și în realitatea imediată, sunt, printre altele, consecințe ale ambiției de a deține controlul într-o relație, situație sau total în viața noastră. Dar viața și circumstanțele ei rămân daruri divine care nu pot fi dirijate doar de omul încadrat în dimensiunea pământeană, ci este nevoie să-I facem loc și Celui care ne-a dăruit viața și o umple de sens.