Cădere, dreptate, pocăinţă

În apoftegma 21 despre avva Antonie întâlnim o dramă umană deloc surprinzătoare. Aflăm istoria unui om alungat din mănăstire, după o cădere. Monahul aleargă la avva Antonie, care îl trimite înapoi de unde fusese deja izgonit o dată. Bietul călugăr (ale cărui nume şi vină nu le ştim) pendulează de la chinovia sa spre muntele în care stătea Antonie şi invers. Această alergare este oprită de cuvântul sfântului, care îl trimite înapoi cu următoarea pildă: "O corabie a naufragiat în largul mării, şi-a pierdut povara şi cu mare greu a ajuns la liman, salvându-se. Iar voi vreţi să aruncaţi în apă ceea ce s-a salvat". Parabola bătrânului e lipsită de echivoc. Corabia naufragiată e călugărul care era cât pe ce să se piardă cu totul în căderea lui, dar care totuşi a ajuns viu la liman. E gata să se pocăiască şi să îşi ducă mai departe nevoinţa. Oamenii însă sunt mult prea des judecători mai aspri decât Însuşi Dumnezeu. Pentru ei disponibilitatea de a se pocăi a celui căzut nu a fost îndeajuns. Au vrut să-l lepede cu totul pentru a-şi păstra neatinsă puritatea lor închipuită. Au vrut deci, dacă e să o spunem cu cuvintele avvei Antonie, să arunce în apă ceea ce s-a salvat.

Prea adesea suntem încercaţi de gândul de a face aidoma acestora. Suntem repede gata să ne distanţăm de prietenii care au căzut sau care sunt în dificultate. Ispita asta se găseşte nu doar la nivel personal, ci adesea şi la nivel instituţional. Celor care cad nu li se mai dă dreptul la reabilitare. Neinvestind încredere în cel care vrea să se întoarcă prin pocăinţă, noi, în calitate de creştini, ne dovedim inconsecvenţa faţă de Biserica în care spunem că suntem. Biserica are în centrul ei vestea cea bună privind posibilitatea fiecăruia în parte de a se schimba, de a învia sufleteşte şi de a se mântui. Zic posibilitatea de schimbare pentru că termenul grecesc pentru pocăinţă (cuvânt care dă şi conţinutul de sens pentru cel românesc) este "metanoia". Adică schimbarea sau înnoirea minţii. Primenirea minţii nu este refuzată nimănui, oricât de greu ar fi păcătuit. Viziunea care se desprinde din lectura Patericului egiptean este una optimistă în linii mari. Oricât de mult ar fi greşit cineva, răspunsul la întrebarea dacă se mai poate mântui a fost mereu da. De fapt, posibilitatea mântuirii devenea activă, lucrătoare, se transforma într-o realitate chiar din clipa în care cel căzut căuta o ieşire. Biografiile sfinţilor sunt fără excepţie mărturii ale autenticităţii veştii celei bune că mântuirea este din belşug, pentru toţi, până la sfârşit, atât timp cât fiecare cădere nu este decât un efemer moment dinaintea unui nou început bun, pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la fiecare.