Călătorie în „țara sașilor”

Istoria Transilvaniei e indisolubil legată și de istoria populației săsești care a lăsat în orașele și în așezările rurale din inima acestei regiuni urme profunde, a influențat cultura, arhitectura și a imprimat un anume mod de viețuire. Azi, în locurile din care majoritatea sașilor au plecat fie în ultimele două decenii ale regimului comunist, fie în anii ‘90, încă mai poți întrezări contururile unei civilizații exemplare, cultul lor pentru muncă, familie și pentru frumos, în toate formele sale de manifestare.

Dacă nu v-ați planificat încă vacanța pentru această vară, o călătorie pe urmele sașilor, prin Transilvania, se poate dovedi nu doar o bucurie pentru ochi, ci o experiență care integrează numeroase forme de cunoaștere: culturală, istorică, antropologică. Deși au cunoscut represiunea regimului comunist în cel mai dur mod, în fostele lor așezări încă mai poate fi deslușit spiritul întemeietorilor - casele, construite cu temeinicie, au rezistat, la fel și bisericile fortificate. Satele au o dispunere coerentă și chibzuită, pentru a răspunde nevoilor de a viețui în comun și de a ușura munca. Se aliniază de-a lungul văilor, pe lângă cursuri de apă, lăsând să iasă din verdele perfect doar acoperișurile de țiglă, ca niște pălării vesele. Sunt păzite de turnurile bisericilor, care domină, prin înălțime, orizontul îngrădit de coline împădurite.

În orașele în care a existat populație săsească, străduțele te duc cu gândul direct la basmele germane. Arhitectura specifică - acele case așezate „umăr la umăr”, ca o armie de cărămidă, gata să țină piept oricărui nepoftit din afara comunității - fascinează.

Brașov, Bistrița, Sibiu sau Sighișoara ­rămân, fără doar și poate, printre cele mai ­populare destinații atunci când vorbim despre „țara sașilor”. Însă la fel de impregnat de spiritul german este și Reghin, mai cunoscut în România grație celebrei fabrici de încălțăminte din perioada comunistă și, mai ales, meșterilor de viori. De altfel, orașul păstrează și azi parfumul arhaic imprimat în fibra sa de breslașii germani care l-au făcut renumit. Pereții caselor din centrul vechi încă mai țin la vedere firma îmbietoare a vreunui curelar, ceasornicar sau croitor. Vizitați orașul la orele amiezii, când liniștea e lipită aproape organic de fiecare zid și când până și gâzele par că se opresc din zbor pentru odihnă. O să vă placă străduțele compacte, bine amprentate de spiritul săsesc și de cel unguresc, coloritul clădirilor, dar mai ales o să vă placă să auziți, în liniștea așternută peste oraș, sunetul propriilor pași. Nu plecați de la Reghin până nu vizitați expoziția în aer liber a Muzeului Etnografic, cu miniaturalele case tradiționale din Călimănel și de pe Valea Gurghiului, precum și atelierele meșterilor lutieri ce lucrează în oraș.

Ținutul viilor

În Depresiunea colinară a Transilvaniei se află și numeroase podgorii. Unele, mai mari, precum cele dintre Târnave, altele, de dimensiuni mai mici, nou-înființate, ce produc vinuri de foarte bună calitate și sunt deschise vizitatorilor, construind o adevărată rețea de turism oenologic. Am vizitat o astfel de podgorie la Lechința, în județul Bistrița-Năsăud, în care vă recomand să ajungeți pentru incursiunea în povestea vinului care se produce aici, din soiuri autohtone, unele, precum Neuburger, rămase de la sașii care au trăit în sat.

Familia Bănică a valorizat moștenirea asta culturală într-o afacere dezvoltată cu dedicare și pasiune. Lucrează manual cele 50 de hectare ale podgoriei, iar atenția pentru calitate e vizibilă: în vinurile și cupajele pe care le produce, în etichetele rafinat stilizate, în acord cu spiritul locului și în poveștile pe care le-a integrat în brandingul de produs. Eu le-am aflat de la fiul familiei, student în anul al III-lea la Facultatea de Horticultură din Cluj din dorința de a ști cum să contribuie profesionist la creșterea podgoriei. Climatul fiind unul ceva mai rece, concentrația de zahăr din boabele de struguri nu este la fel de mare ca în alte zone, așa că vinurile de Lechința sunt doar seci sau demiseci. Mi-a plăcut povestea cupajului Savinka, denumit după un loc din Lechința în care existau doar câteva case și care niciodată în istorie nu a avut nume, dar pe care sașii l-au botezat așa. În crama lor există și un vin numit Pârâul Uscat (după denumirea în germană a satului), precum și un sortiment mai ușor, mai dulceag, numit Pască, folosit în bisericile din zonă ca vin de împărtășanie.

Viscri

O experiență specială, vă asigur, o s-o trăiți la Viscri. Nu pentru că a fost pus pe harta călătoriilor de regele Charles și pentru că a devenit, astfel, foarte cunoscut, ci pentru că locul în sine e un patrimoniu rarisim. Satul e poate cea mai nimerită alegere pentru a înțelege cultura și felul de a vedea frumosul al sașilor. Numele a derivat din denumirea germană a așezării - Weisskirch (Biserica albă), denumire care vine de la zidurile albe ale bisericii fortificate, atestată încă din secolul al XIV-lea.

Locul începe la capătul unor pajiști care par că au fost desenate la început de lume. Laitmotivul locului e albastrul, un albastru tânăr, rupt parcă din cer și pus pe ceramică, pe zidurile caselor, pe cusături ori pe lăzile de zestre sau de vecinătate.

Viscri e sit rural UNESCO, dar nu e un obiectiv turistic. Trebuie trăit. Te atinge, te face să vibrezi. Îți ridică inima sus de tot, pe deasupra acoperișurilor de țiglă, ca în zborurile inefabile din picturile lui Ștefan Câlția sau ale Iuliei Șchiopu.

La intrarea în sat se află casa regelui Charles, unde puteți servi un delicios sorbet de lămâie și busuioc sau o plăcintă englezească cu gem de rubarbă ori puteți viziona povestea locului, pe un ecran amplasat în podul șurii, transformată în galerie de artă, și cumpăra cele mai elegante suveniruri. În vecini există multe puncte gastronomice locale, o brutărie în care se coace pâine tradițională și case excelent amenajate pentru cazarea turiștilor. Satul în sine e un adevărat muzeu în aer liber, prin care întâlnești, într-un amestec neaoș, căruțe trase de cai care se adapă din mers, vaci, rațe, turiști și localnici. Rezervați-vă o zi pentru a stărui printre zidurile bisericii albe, fortificate. Aveți multe de văzut și de metabolizat - biserica cu arhitectura sa impresionantă, colecția de obiecte etnografice care reconstituie cultura săsească, minunata expoziție de cahle produse la Fabrica de teracotă din Mediaș, precum și panorama așezării ce se deschide privirii din turnul bisericii.

Pe urmele sașilor la Cloașterf, Criț și Saschiz

Alte trei foste așezări săsești în care puteți ajunge ușor din drumul național Sighișoara-Brașov sunt Cloașterf, Criț și Saschiz. Toate sunt străbătute de celebra Via Transilvanica, inclusă recent de revista „Time” în topul celor mai frumoase 100 de locuri de vizitat din lume.

Cloașterf e un sat mic, astăzi parte a comunei Saschiz, din care sașii, la fel ca și în satele vecine, au plecat de mult. Cele câteva străduțe, pe care se înșiră case vesele, unele uitate, altele îngrijite, dau un aer de poveste locului. Bogăția așezării e biserica fortificată, monument istoric de interes național, unul dintre cele mai importante de acest fel din România. Am reținut din istoria satului un amănunt care spune mult despre vrednicia întemeietorilor: la 1500, în Cloașterf existau 48 de familii, doi ciobani, o școală și o moară.

Peste deal se află Criț sau Deutsch Kreutz, cum sună denumirea în germană. Satul se întinde de-a lungul unor ulițe drepte, vegheate de biserica fortificată construită la început de secol XIX, după ce vechea biserică de piatră, de secol XIII, a fost demolată. Aici se păstrează un regulament școlar de la 1593, răspândit apoi în tot Ardealul, despre care se spune că ar fi unul dintre cele mai vechi păstrate în Europa.

Saschizul e cuceritor prin așezare, prin arhitectura păstrată aproape intactă, prin ceramica sa albastră atât de specială, reînviată într-un atelier înființat de Fundația Adept Transilvania. Locul e asemeni unei machete din turtă dulce; ți se pare că pășești, ca un uriaș inocent, dintr-o poveste în alta.

De vizitat: satul, cu toate străduțele lui, atelierul de ceramică de la capătul Uliței lutoase, biserica monument UNESCO și cetatea țărănească construită în secolul al XIV-lea, la patru kilometri depărtare de sat, pe un versant înalt de peste 600 de metri.