Călătorie în ţinuturile edenice
În vara anului 2011 am fost cu pictorul Dan Hatmanu la Scobinţi. Pentru artistul ieşean, pontiful breslei „zugravilor de subţire” moldavi din acea vreme, era o umblare a regăsirii începuturilor. În cazul meu, care-mi propusesem să-l prezint într-un portret filmic de televiziune spre a marca jubileul de 85 de ani, drumul se dovedea desluşitor de tâlcuri noi privitoare la destinul creatorului şi întăritor al celor deja pătrunse până atunci. Dan Hatmanu, îndeobşte, fără a fi zăvorât cu cei din jur, nu era un expansiv. Tăcea mai mult decât vorbea, chiar dacă nu-i scoteai cuvântul cu cleştele din gură. Îi plăcea mai degrabă să observe, să lase la dospit ceea ce-a văzut, să aleagă grâul de neghină şi apoi să se aşeze la şevalet şi acolo să arate ce-au înregistrat retina şi mintea sa efervescentă. Şi ceea ce ochiul şi creierul dădeau la iveală ieșea din tipar, se înfățișa altfel decât percepeam noi profanii realitatea. Da, era altceva, deoarece ni se oferea plăsmuirea creatorului, „Vrăjitorului din Oz”. Creaţiunea nu se îndepărta de esenţele priveliştii sau modelului pictat. Schimba însă meşteşugit şi inteligent perspectiva, focaliza asupra unor elemente particulare şi, în acelaşi timp, definitorii, care în mod obişnuit nu sar în ochi, lunecă pe lângă privitor. Artistul le conferea pregnanţă, vizibilitate maximă şi le încărca de sensuri tainice. Proiecta subiectele picturii sale într-o lumină parcă voltaică, le cufunda într-o scaldă epifanică. Avea cheia sa şi cu aceasta descuia uşi ferecate şi ne dezvăluia splendorile lumii de dincolo de aparenţe.
La toate acestea mă gândeam în timp ce călătoream la Scobinţi, satul natal al lui Dan Hatmanu, de pe prispa Hârlăului, acolo unde „Mamaia” şi „Tataia” l-au adus pe lume pe Dănuţ, năzbâtiosul lor copil, al doilea după Lucian, faimos agronom. Cei doi învăţători de vocaţie, iscusiţi în domesticirea obraznicilor între obraznici şi aducerea lor pe calea dreaptă, au avut destul de furcă cu propria odraslă ca s-o strunească din pornirile cele prea năstruşnice. De atunci se manifesta acea nestare a lui Dan Hatmanu, despre care scrie Marin Sorescu, unul dintre admiratorii săi constanţi şi sinceri. Poetul remarca acest freamăt ca fiind o caracteristică a creaţiei artistului de la Iaşi. O asemenea energie este sursa căutărilor neostenite şi rezolvărilor sale ingenioase, ce-s ale lui şi numai ale lui. Când starea aceasta de nestare s-a metamorfozat în act creator, Dan Hatmanu a încetat a mai fi în viaţa de toate zilele o fiinţă fără de astâmpăr. Şi-a canalizat toate energiile în exerciţiul creator şi ca ins a devenit olimpian, senin. Un înţelept care cercetează scrutător lumea, dar îşi rosteşte mai mult sieşi ceea ce remarcă, ca apoi să-şi facă cunoscută părerea sublimat şi subtil în lucrarea sa creatoare.
Călătoria la Scobinţi din vara acelui an rotund din existenţa lui Dan Hatmanu nu mi-a schimbat deloc această percepţie. Am simţit doar o adiere ca de boare a unei emoţii ce învăluise în maramă de borangic făptura călătorului pictor. Am detectat chiar şi un palpit când am păşit în școală, în odaia unde venise pe lume, chiar dacă aceasta nu mai arăta ca pe timpuri. Încolo, Dan Hatmanu a fost egal cu el însuşi, cel dintotdeauna, fără trăiri mari la vedere. Puţină dogoare a zbucnit în cuvintele depănătoare ale poveştii despre ceea ce-a fost viaţa sa la Scobinţi şi cum s-a deşirat după plecarea de aici firul din ghem până la a ajunge, la 31 octombrie 2011, la borna celor 85 de ani. De altfel, Dan Hatmanu era un povestitor al graiului la fel de fermecător atunci când se așeza să scrie istoriile sale chisnovate în pagini ca din „Amintiri din copilărie”. De le așternea pe hârtie, parcă pogora peste dânsul duhul lui Creangă. Eugen Simion l-a şi asemuit într-un text cu povestitorul de la Humuleşti, iar în privinţa picturii l-a socotit cu îndeptăţire un „Magritte moldav”. Dar a fost în acea zi la Scobinţi şi un moment în care artistul a ieşit din armura sa. S-a întâmplat într-o sală de clasă, unde Dan Hatmanu a fost invitat de o învăţătoare a școlii să stea de vorbă cu elevii. Într-atât de calzi, de uimiţi în profunda lor bucurie au fost copiii, aşa de ingenuu şi-au mărturisit admiraţia faţă de oaspetele lor, că mai tot timpul cât a stat în clasă chipul lui Dan Hatmanu a fost un zâmbet. Parcă prinsese pe Dumnezeu de un picior. În acea oră întreaga sa copilărie se reîntrupa. Se redeschidea învoltă floarea pierdutei vârste aurorale. Înaintea mea Dan Hatmanu redevenise copilul de altădată. Săvârşitu-s-a minunea doar în acele clipe. După aceea, Dan Hatmanu s-a reaşezat în matca lui.
Dar călătoria îşi atinsese ţelul. Zărisem în cuprinsul ei lumina din care izvorâse opera cea originală, plină de forţă, în stare să emoţioneze şi să incite la reflecţie. M-am întors de la Scobinţi încărcat de tâlcuri. Bătusem cu folos împreună cu pictorul drumul în ţinuturile edenice ale vieţii sale.