Calea monahului şi calea mireanului

Apoftegma 24 despre avva Antonie cel Mare aduce o dovadă în plus faptului că creştinătatea nu este scindată în două categorii distincte, aşa cum lesne suntem tentaţi să afirmăm, anume: monahii şi ceilalţi. Nu există o desăvârşire a monahilor şi una a nemonahilor, nu există un rai al călugărilor şi un altul al mirenilor. După cum Dumnezeu în care credem este Unul şi credinţa este una (un Domn, o credinţă, un Botez zicea Sfântul Apostol Pavel), la fel una este şi Biserica, "iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte" (1 Cor. 12, 27). Se prea poate ca într-un anumit moment Sfântul Antonie să fi fost tentat să opereze o distincţie netă între călugări şi mireni, prin urmare, în pustiu fiind i s-a descoperit următorul lucru: "În oraş există cineva asemenea ţie, un medic care dăruieşte din prisosul ştiinţei sale celor nevoiaşi şi care cântă în fiecare zi Trisaghionul împreună cu îngerii". Medicul despre care ni se vorbeşte nu practică o nevoinţă extraordinară. Nu este un campion al ascezei. Nu îşi omoară trupul în postiri. Nu se sleieşte din pricina nesomnului. Face în schimb un lucru simplu şi la îndemâna oricui. Împarte surplusul său cu cei aflaţi în dificultăţi. Făcând asta constant, în smerenie, a ajuns la măsura îngerească, pentru că faptul de a cânta în fiecare zi împreună cu îngerii nu înseamnă altceva. Actele extraordinare de vitejie ascetică nu reprezintă singura cale posibilă. Nu suntem chemaţi cu toţii la o asemenea aventură. Drumul poate fi diferit, dar ţinta este aceeaşi. Lecturând o istorisire cum este cea citată mai devreme nu trebuie să alunecăm pe panta unor exagerări exegetice. Nu trebuie să interpretăm în sens invers, zicând că nevoinţa Sfântului Antonie şi a monahilor în general este zadarnică, din moment ce acel medic ajunge tot acolo, dar pe o cale aparent mai facilă. Calea ascezei riguroase nu este desfiinţată de alternativă. Mai mult decât atât, exemplul medicului din oraş nu este o invitaţie la lâncezeală. Este o afirmaţie puternică a faptului că desăvârşirea este posibilă în orice stare, şi asta pentru că există mai multe căi care duc către acelaşi Dumnezeu. Istorisirea despre avva Antonie şi acel medic ce cânta Trisaghionul cu îngerii este similară unei alte povestiri pe care nu o găsim în Pateric, dar care s-a bucurat de largă circulaţie în mediile monahale. Aceluiaşi Antonie Dumnezeu îi descoperă într-un anumit moment că încă nu a ajuns la măsura unui curelar din Alexandria. Bătrânul pustnic merge să îl întrebe ce face şi cum trăieşte de a ajuns la o asemenea măsură. Curelarul răspunde: "Nu fac nimic deosebit; dar atunci când lucrez privesc trecătorii şi gândesc: toţi aceştia se vor mântui, eu singur voi pieri". În felul acesta, trăind de pe acum chinurile iadului în inima sa, curelarul din Alexandria a dobândit smerenia care l-a dus la nepătimire. Avem deci o nouă mutare de accent. Importantă nu este doar nevoinţa trupească, deoarece aceasta te poate duce doar în prima jumătate a căii, ci singură nevoinţa sufletească este cea care te duce la desăvârşire. Acolo se poartă ultimul dintre marile războaie ale asceţilor, lupta împotriva mândriei, ultima mare piedică spre nepătimire.