Campionul cu un singur picior

Pe la jumătatea lunii septembrie 2009, un român numit Carol Eduard Novak a câştigat medalia de argint la Campionatele Mondiale de Paraciclism (ciclism pentru persoane cu handicap locomotor), desfăşurate în Italia. A fost o ştire prea mică pentru a provoca dezbateri sau pentru a atrage măcar atenţia. Bineînţeles, obişnuinţa de a vedea în sport doar scandalul i-a determinat pe editorii de specialitate să nu facă prea multă publicitate evenimentului. Şi, totuşi, faptul nu e de trecut cu vederea.

Carol Novak a fost una dintre marile speranţe ale patinajului-viteză din România. Asta spune presa sportivă despre el, aducând şi argumente: de 10 ori a ieşit campion naţional la juniori, iar timpii pe care i-a scos au rămas multă vreme nedepăşiţi. A participat de trei ori la campionatele mondiale de patinaj, unde a urcat până pe locul 10. Era pe drumul cel bun, părea că în scurt timp va avea şi experienţa, şi determinarea de a urca pe podium. Erau deja 15 ani de când făcea performanţă, dar se simţea nu obosit, ci provocat şi plin de energie. Atunci a intervenit o schimbare. În 1996, când avea doar 20 de ani, Carol Eduard Novak a suferit un accident de maşină: în drum către un concurs internaţional, autoturismul în care călătorea a derapat din cauza unui camion şi s-a izbit de bara de protecţie de pe marginea drumului. Piciorul drept al lui Novak a fost retezat de la gleznă. A fost dus de urgenţă la spital, dar un medic neinspirat l-a tratat cu multă neglijenţă. În cele din urmă, piciorul nu a mai putut fi recuperat. Viitorul sportiv al tânărului părea total compromis. Şi, totuşi, n-a fost aşa. Aceeaşi energie teribilă care l-a făcut să se antreneze mereu mai mult decât toţi şi să vrea succese mai mari decât ale tuturor l-a ajutat să treacă peste şocul carierei retezate odată cu glezna şi l-a motivat pentru un nou început. Şi-a procurat o proteză modernă şi a reluat antrenamentele - dar de astă dată în şaua bicicletei. Rezultatele au apărut imediat: la doar doi ani de la reintrarea în sportul de performanţă a câştigat locul doi la campionatele naţionale de contratimp. Iar peste câţiva ani, a luat locul patru la Turul ciclist al României, concurând umăr la umăr cu sportivii fără deficienţe fizice. Când explică de ce au fost posibile aceste performanţe, Novak spune că niciodată nu are în minte, în timpul concursului, că este o persoană cu handicap. Când nu porneşti din start cu o scuză, nu găseşti resort decât pentru a merge cât mai sus în ierarhia finală. Succesul se înrădăcinează în gândire, în abordarea psihică a situaţiei complexe de viaţă care este concursul. Eventualul eşec îşi are rădăcina tot acolo, în gândire. În ciclism, ca în orice sport, nu muşchii sunt esenţialul. În paralel, românul a început să ia parte şi la concursurile internaţionale pentru persoane cu deficienţe fizice. A devenit de două ori campion european la paraciclism şi de două ori vicecampion mondial. În 2004 a plecat spre Jocurile Paralimpice (întreceri olimpice pentru persoane cu handicap locomotor) de la Atena, cu speranţa podiumului, dar s-a clasat pe locul patru. S-a răzbunat însă la Beijing, la Jocurile de anul trecut, unde a obţinut medalia de argint în proba de contratimp. Pentru Jocurile de la Londra din 2012 nu-şi acordă nici o clemenţă, vrea neapărat să obţină aurul. Ceea ce, probabil, se va şi întâmpla. Carol Eduard Novak este departe de a fi un neajutorat. La 33 de ani, este căsătorit şi are trei copii. A terminat Facultatea de drept şi a lucrat un timp ca jurist. Şi-a explorat apoi spiritul de întreprinzător, iar astfel şi-a deschis o afacere cu proteze performante, care este deja bine conturată, cu 17 angajaţi şi cu o cifră de afaceri de 300.000 de euro pe an. Este pregătit pentru tot, şi mai ales pentru succes, pentru că l-a obţinut atunci când nimeni nu s-ar fi aşteptat. Faptul că-i lipseşte un picior este pentru el secundar. Viaţa e prea complexă, iar omul prea important ca să se împiedice într-un detaliu de genul unui handicap! Despre speranţă şi despre ieşirea din tenebrele disperării se scrie adesea şi se vorbeşte mult. Este însă nepreţuit un exemplu de genul celui oferit de ciclistul care şi-a reconturat destinul şi şi-a depăşit atât de convingător limitele. Pentru toţi cei care îşi irosesc viaţa, deşi nimic nu le lipseşte, cazul Novak ar trebui să însemne punctul de plecare pentru un serios proces de conştiinţă.