Când lacrimile devin bucurie şi moartea înviere
Evanghelia acestei duminici ne spune că Mântuitorul călătorea de la Capernaum, unde vindecase pe sluga unui sutaș (centurion) roman, către cetatea Nain, aflată la vreo 40 de kilometri depărtare. Pe când se apropia de zidurile localității, iată, scoteau un mort, singurul fiu al mamei sale, care era văduvă. Pentru tinerețea sa, dar și pentru durerea mamei, mulțime din cetate era prezentă la înmormântare. S-au întâlnit atunci două convoaie: unul care însoțea un mort, dus la cimitirul de dincolo de zidurile cetății, după hotărârea lui Moise, care, din pricina bolilor molipsitoare, stabilise ca morții să nu fie niciodată îngropați în cetate, şi un alt convoi care îl însoțea pe Domnul Vieții Veșnice.
Mântuitorul S-a apropiat de cei care-l duceau pe tânărul respectiv la groapă și i-a adresat mamei îndurerate cuvintele: Nu mai plânge! (Luca 7, 13).
Cum să-i spui unei mame care își ducea singurul copil la groapă să nu plângă? Ce inimă poate rămâne indiferentă la o asemenea durere? Dar El, Dumnezeu fiind, S-a atins de sicriu și i-a spus celui ce se afla acolo: Tinere, ție îți zic, scoală-te! (Luca 7, 14). De demult, Moise hotărâse ca nimeni să nu se atingă de cei morți. Făceau excepție doar rudele apropiate și câțiva prieteni care îl duceau la groapă. Legea trebuia împlinită: cel care se atingea de un mort nu avea voie opt zile să intre în Templu, iar după acest timp avea obligația de a împlini o spălare rituală, o curățire. Abia după împlinirea acestora putea intra în Templu pentru a se ruga ori pentru a aduce jertfe. Interdicția se referea și la atingerea hainelor celui mort, a lucrurilor personale sau a patului în care murise. Mântuitorul S-a atins de el, arătând tuturor că, atunci când faci bine cuiva, Legea nu mai operează.
Legea se suspendă când este vorba de iubire și milă față de alții. La chemarea Mântuitorului, tânărul a revenit la viață și l-a dat mamei, care l-a primit cu bucurie negrăită. Fiecare dintre noi înțelege suferința unei femei văduve, care nu-și uscase lacrimile de la moartea bărbatului și acum trecea printr-o altă încercare, ducându-și singurul fiu la mormânt.
Evanghelia ne învață că Iisus Hristos este Domnul Vieții Veșnice. Nu era doar mare învățător, ascultat cu interes de către cei care Îl urmau, pentru că vorbea ca nimeni altul. A însoțit învățătura propovăduită cu nenumărate minuni, iar printre acestea au fost și trei învieri din morți.
În istoria Vechiului Testament, câțiva oameni drepți au înviat din morți, dar era intervenția sau darul lui Dumnezeu. În cazul fiului văduvei a fost lucrarea Unuia din Treime, Fiul lui Dumnezeu, făcut Om, din iubire față de oameni. Astfel, putem afirma că la Nain s-au întâlnit Viața cea Veșnică, Care urca către locuitorii cetății, pentru a le face cunoscută învățătura Sa mântuitoare, și moartea, care cobora pentru a lăsa loc Vieții, Luminii, Adevărului și Veșniciei.
Moartea este un moment dureros. Mulți dintre noi o dată sau de mai multe ori l-am simțit, întrucât ne desparte de cei dragi, chiar dacă, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, nu suntem ca cei care nu au nădejde (1 Tesaloniceni 4, 13). Noi știm că moartea este doar o trecere, chiar dacă lasă în inimile oamenilor durere, lacrimi, tristețe.
Mântuitorul, de această dată, i-a spus femeii îndurerate să nu mai plângă. El, însă, a plâns pentru prietenul Său, Lazăr, iar din Evanghelia după Ioan aflăm că Hristos a lăcrimat când a ajuns la mormântul prietenului Său. Atunci a spus surorilor Marta și Maria un adevăr: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25).
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, la capitolul 15, începând cu versetul 51, ne spune acest adevăr profund: Iată taină vă spun vouă: nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi ca trâmbița cea de apoi, căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcios, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire și atunci va fi cuvântul care este scris, moartea a fost înghițită de biruință. Și apoi se întreabă Sfântul Apostol Pavel: Unde îți este, moarte, boldul? Unde îți este, iadule, biruința ta?
Dacă moartea aduce întristare și durere, viața bucură și înseninează pentru că este darul lui Dumnezeu. Moartea este un accident. Noi am fost creați pentru Paradis, dar de demult, în Eden, protopărinții noștri, călcând porunca lui Dumnezeu, s-au arătat neascultători față de El și s-au înjugat cu moartea.
Moartea aduce spaimă, durere, tulburare. Contrar acestor stări, Părinții Bisericii, cu înaltă trăire, așteptau cu bucurie moartea în Dumnezeu și o considerau ca o zi de Paști, întrucât Paştile înseamnă trecere, de la cele efemere la cele veșnice.
Părintele Cleopa, marele duhovnic al românilor, îi învăța pe credincioși: Să aveți în fața voastră două ziduri pentru a putea ajunge la Dumnezeu: de-o parte frica de Dumnezeu și de cealaltă gândul la moarte. Părintele Cleopa, cu adevărat înțelept, și-a dobândit învățătura nu doar din cărți, ci mai ales dintr-o intensă trăire. În acest sens, spunea: Cimitirele sunt cele mai înalte academii; nici o școală nu este mai înaltă decât cimitirul, pentru că acolo vedem cine suntem de fapt. Iar cuvintele prorocului, consemnate de imnografi în cântările Bisericii, ne spun: Adu-su-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ și cenușă. Și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: Oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? În preajma mormintelor vedem care este diferența dintre oameni, iar înaintea lui Dumnezeu, diferența o fac faptele, nu titlurile, poziția socială ori slava lumii acesteia.
O altă învățătură a Evangheliei este pilda de bunătate, de deplină înțelegere și comuniune în fața durerii omenești pe care Mântuitorul o recomandă ucenicilor Săi. Oare de câte ori nu trecem și noi pe lângă convoaie care duc la mormânt cunoscuți sau necunoscuți? Câți dintre noi merg cu femeile văduve ca să-și conducă morții la morminte? Constatăm că în aceste vremuri foarte mulți profesori care și-au educat elevii, ani la rând, sunt duși la mormânt singuri. Același lucru se observă și în cazul preoților care au botezat sute sau mii de copii, pe mulți învățându-i tainele credinței. Ce să mai vorbim de părinții care sunt duși la morminte fără să fie însoțiți de propriii lor copii? Aceștia, plecați departe de casa părintească, își fac uneori planuri financiare, spunând că un bilet de avion este prea scump, iar în viziunea lor, părinții sau rudeniile nu merită o astfel de cheltuială. Acest lucru îl remarcăm acum, la înstrăinarea multor frați români în lumea cea mare. Sunt însă și cazuri pline de speranță și sensibilitate, când frații noștri urmează porunca Mântuitorului și plâng cu cei care plâng, însoțindu-i pe cei care sunt duși către viața cea veșnică, după cum este învățătura noastră de credință.
Mai învățăm că, de câte ori ne rugăm pentru cei adormiți, de fapt, dorim să ne întâlnim cu Domnul Vieții Veșnice. Întrucât minunea din Evanghelie s-a întâmplat la scurt timp după ce Mântuitorul se afla în Capernaum, amintesc că în aceeași cetate a fost adus înaintea Domnului un slăbănog care nu mai putea merge. Cei patru oameni l-au lăsat prin acoperișul casei pe niște funii, jos, înaintea Domnului. La fel se va întâmpla și cu noi într-o zi, când patru prieteni sau cunoscuți ne vor duce înaintea Domnului, în ziua când vom fi încredințați pământului din care am fost zidiți. Cei care cred în Mântuitorul Hristos, când vor fi lăsați în mormânt, au posibilitatea de a se întâlni cu Domnul Vieții Veșnice, Care ne-a spus că El este Învierea și Viața. În cazul celorlalți, care nu cred în El, se vor întâlni cu întunericul mormântului…
Biserica învață că mormântul nu este ultima filă a existenței. Nu se încheie totul la mormânt. Noi credem că Mântuitorul Hristos, Cel înviat din morți, ne va dărui și nouă viață veșnică. Când pomenim pe cineva care a trecut din lumea aceasta, noi nu îl numim mort, ci adormit, pentru că a adormit în nădejdea Învierii și a Vieții Veșnice.
La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Biserica cântă: Izvorul vieții în mormânt se pune și scară către cer mormântul se face. Nu ne comparăm cu Maica Domnului, care L-a născut pe Mântuitorul lumii, dar avem aceeași credință că mormântul devine scară către cer, iar dincolo de ușa mormântului începe viața pe care fiecare și-a pregătit-o prin lucrare, fapte, lacrimi și trăire înaltă.
Nu mai plânge! (Luca 7, 13) sunt cuvintele pe care trebuie să le adresăm și noi celor care trec prin astfel de suferințe și să le amintim tuturor că moartea este doar o trecere, nicidecum un lucru care desparte definitiv. În zilele Învierii și duminica cântăm: Înviind Iisus din mormânt, ne-a dăruit nouă viață veșnică, iar această viață veșnică va începe după ce vom trece toți prin ușa mormântului.
Evanghelia acestei duminici ne arată că Fiul lui Dumnezeu a avut grijă față de cei care plâng, aflați în suferință.
Evangheliile ne vorbesc despre trei învieri din morți, dar acești oameni au murit din nou la un moment dat, gustând paharul amar al morții. Tot Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre nenumărați oameni care au fost înviați din moartea spirituală, dintr-o stare de depărtare față de Dumnezeu, mai grea decât moartea trupească. Moartea sufletească pe care o simțim adeseori este mai grea decât o despărțire temporară, pentru că cei care trăiesc departe de Dumnezeu s-au despărțit de El încă din lumea aceasta.
Pe El să Îl rugăm să ne izbăvească de moartea sufletească și să ne ajute ca în ziua cea mare a răsplătirii să fim așezați de-a dreapta, bucurându-ne de întâlnirea cu El, cum s-au bucurat tânărul din cetatea Nain și ceilalți toți, cu negrăită bucurie.