Când nu Îl mai vedem pe Dumnezeu

Sunt momente în viaţă când pentru rezolvarea situaţiei în care te afli nu poţi spune decât două cuvinte: „Doamne, ajută-mă!“ Nici mai mult, nici mai puţin. Două cuvinte. Doar două cuvinte prin care te arunci în credinţa că Dumnezeu poate să te ajute atunci când apelezi la El ca la ultima speranţă, după ce ai încercat totul şi ai constatat că nu se mai poate nimic din altă parte. Atunci te dai în mâinile lui Dumnezeu. Astfel de aruncări în credinţă, chiar când ni se pare că totul se năruie în jurul nostru, sunt salvatoare. Să nu uităm un lucru. Chiar dacă noi nu-L vedem fizic pe Dumnezeu, El ne vede şi ne aude. Şi nu rămâne nepăsător.

Odată, a început un incendiu teribil la o casă mare, cu multe etaje. Toţi au reuşit să fugă, să se evacueze, în afară de un copil de patru ani, uitat înăuntru în învălmăşeala fugii. Când a dat să coboare pe scară, l-au întâmpinat focul şi fumul. S-a speriat şi s-a întors înapoi în camera lui. Dar focul a ajuns rapid şi acolo. Camera s-a umplut de fum şi atunci copilul a alergat spre geam, începând să strige după ajutor. De jos, tatăl său, care l-a văzut, dar nu mai putea urca prin flăcări înapoi, i-a strigat: „Fiul meu, aruncă-te pe geam. Eu sunt aici şi te voi prinde în braţe“. Copilul a răspuns: „Nu pot să mă arunc, fiindcă nu te văd din cauza fumului“. „Nu-i nimic, i-a zis tatăl. Chiar dacă nu mă vezi, eu te văd! Aruncă-te cu curaj!“ Şi s-a aruncat. Iar tatăl l-a prins şi l-a salvat. (Adaptare de Augustin Păunoiu, după o pildă din volumul Tâlcuri noi la texte vechi, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)