Când nu-L iei pe Dumnezeu în calcul...!

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21 

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și  nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Evanghelia Duminicii a 26-a după Rusalii este una foarte scurtă, formată din doar șase versete (Lc 12, 16-21) și cuprinde istorisirea unei pilde rostite de Mântuitorul Hristos. Este vorba despre un om bogat, care s-a trezit, pe neașteptate, cu o recoltă uriașă. Pământul i-a rodit din belșug. ­

Și-atunci, firesc, se întreabă: Ce să facă cu acele roade de prisos? N-avea unde să le adune. Nu avea hambare potrivite pentru atât de multe roade. Nu mai dobândise niciodată o asemenea recoltă. Era pentru prima oară confruntat cu ceea ce nu înțelegea din ceea ce avea. Dintr-odată devenise mai bogat decât era.

Și-atunci, face un raționament: Doar n-o să-și lase roadele pe câmp, să putrezească, nici n-o să le risipească, lăsându-le fără adăpost! Și, astfel, îi vine-n minte o idee, nu rea în sine: „Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi toate bunătăţile mele” (Lc 12, 18).

Dar, de fapt, el încă nu avea nimic din belșugul primit. Totul era încă pe câmp. Și vedem aceasta din exprimarea lui la viitor - voi strica, voi zidi, voi strânge. De fapt, el transfera tot prezentul lui material într-un viitor iluzoriu. Aceasta a fost marea lui greșeală. La fel face și cu sufletul. Iar reflecția următoare este catastrofală: „Și-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc 12, 19).

Pe acest fond de nebunie a minții, sentința lui Dumnezeu nu întârzie: „Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! În noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12, 20). Expresia „Nebunule” constituie cel mai puternic contrast cu cele pe care le-a cugetat mai înainte, chiar într-un mod înțelept (Lc 12, 17). Iată cum și cea mai înaltă inteligență devine nebunie, dacă nu ține cont de Dumnezeul Cel viu!

Cât despre interpretarea ­expresiei „în noaptea aceasta îți vor cere sufletul”, Sfântul Teofilact spune: „… noaptea îi este cerut sufletul unuia ca acesta, căci el nu are lumina cunoștinței celei dumnezeiești, care să-l lumineze, ci, în noaptea iubirii de bogăție aflându-se și de aceasta fiind ­întunecat, îl apucă moartea”.

Dar în exprimarea lui Dumnezeu observăm o nuanță: Nu-i spune „îți voi cere sufletul”, ci „îți vor cere sufletul”. Aceasta însemna că sufletul lui nu era dorit de Dumnezeu, ci de duhul lăcomiei, care este diavolul, și care punea, astfel, stăpânire, prin bogăție, pe sufletul lui.

Și concluzia întregii pilde este, de fapt, un avertisment universal, care ne vizează pe toți: „Aşa se ­întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori şi nu se îmbogăţeşte întru Dumnezeu” (Lc 12, 21).

Concluzia deschide, astfel, o ­temă provocatoare, cea a îmbogățirii în Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne vrea săraci, ci bogați, dar bogați întru El

Iată că există și un alt fel de îmbogățire! Și această bogăție înseamnă: un suflet sensibil și nu plin doar de sine; o rațiune care îi lasă loc și lui Dumnezeu în cugetarea ei, o inimă în care să încapă și altul, o conștientizare că ești doar un trecător pe pământ și că viața ta are și o dimensiune ­cerească; o așteptare a întâlnirii cu veșnicia. Când pe toate acestea le stăpânești, să știi că ești cel mai bogat om de pe pământ! Atunci ești bogat în Dumnezeu!

Iată cum înțelege Sfântul Teofilact „îmbogățirea în Dumnezeu”: „Să ne străduim pe Acela bogăție a noastră să-L avem și al bogăției Vistiernic; și să nu zicem bunătățile mele, ci bunătățile lui Dumnezeu. Iar dacă bunătățile sunt ale lui Dumnezeu, să nu-L lipsim pe El de bunătățile Sale”.

Iar Gerhard Maier, întrebându-se cum poți fi „bogat în Dumnezeu”, răspunde: „Prin foamea după Dumnezeu, respectiv prin ucenicia în școala lui Iisus (Mt 19, 21; In 3, 16; 6, 29; 1 Tim 6, 17 urm.)”.

Desigur, vizavi de atitudinea bogatului ne întrebăm: Unde a greșit el? Pentru că, până la un punct, reflecțiile lui sunt firești. Iată unde a greșit el, iar greșeala sa este una întreită: când a crezut că poate crea pentru el, aici, o eternitate pământească; când a crezut că-și poate bucura sufletul, eternizându-l în categorii materiale; când pe Dumnezeu nu L-a luat deloc în calcul prin „semnul” primit de la El.

Hotărârea lui de a stoca cele materiale a fost bună, dar reflecția în a le folosi a fost rea. De ce? Pentru că a uitat și de Dumnezeu și de oameni. A uitat de Dumnezeu când n-a luat în calcul și o altă rațiune vizavi de ceea ce se întâmpla cu el. Pentru că nu datorită lui i-a rodit pământul din belșug. Este foarte posibil ca bogata recoltă să se fi datorat și muncii lui: va fi lucrat pământul bine, la timp, îl va fi îngrășat, va fi tăiat buruienile la timp, îl va fi udat când a fost nevoie. Nu ne îndoim că va fi făcut toate acestea. Dar, cu siguranță, le va fi făcut și altă dată. De aceea era, probabil, și ­înstărit, pentru că era un bun gospodar. Dar dacă până acum n-a avut parte de o astfel de recoltă, trebuia să se întrebe dacă nu cumva există și o altă rațiune în tot ceea ce se întâmpla cu el.

I s-a dat un semn. Dar nu l-a citit bine. L-a interpretat rău. În acel semn era ascuns Dumnezeu. Și în loc să-I mulțumească, încercând să realizeze cu El desfătarea sufletului său, a încercat o fericire pământească, amestecând sufletul nemuritor în cele materiale, trecătoare. Toată această necugetare a exprimat-o în două sentințe nebunești: „Suflete, ai acum multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani!”; „Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Lc 12, 19).

A uitat, astfel, că-i muritor și că tot ceea ce aduna, strângea, de fapt, pentru alții. Nu realiza acest lucru. A uitat și de oameni, pentru că s-a gândit numai la sine. Și, astfel, după două sentințe necugetate, vine sentința lui Dumnezeu, definitivă: „Nebunule! În noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12, 20).

Mesajul spiritual al pildei 

Între multele mesaje ale acestei pilde aș dori să ne oprim cu reflecția la două. Primul este legat de cuvântul semn. Dumnezeu i-a dat bogatului un semn prin abundența de roade. Belșugul material pe care i l-a dat nu a fost perceput corect. L-a păstrat tot pentru el. Nu s-a întrebat deloc dacă nu cumva Dumnezeu vrea ceva cu surplusul de bunuri pe ­care i l-a dat.

Toți avem mai mult decât ne trebuie. Toți am primit de la Dumnezeu mai mult decât am sperat. Câți am înțeles acest semn al Lui prin care ne-a transmis ceva fiecăruia în parte? Și mă opresc aici cu reflecția, lăsându-vă și lăsându-mi și mie loc pentru un răspuns.

Al doilea mesaj este transmis de contextul în care este rostită această parabolă. Iată despre ce este vorba: Iisus tocmai vorbea, într-o anumită împrejurare, despre lăcomie. Cineva din mulțime se apropie de El și-L roagă să-i ceară fratelui său să împartă averea cu el. Se certaseră, se pare, pentru ea. Dar Iisus nu dorește să se amestece în conflict și-i spune celui care-i ceruse aceasta: ­„Omule, cine m-a pus pe Mine ­judecător sau împărțitor între voi?” (Lc 12, 14). Și profită de această ocazie și-și prezintă un principiu, care are de-a face cu averea: „Şi a zis către ei: «Luaţi seama şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale» (Lc 12, 15)“. Și ca să-și explice principiul le-a spus această parabolă a „Bogatului căruia i-a rodit din belșug țarina” și căruia belșugul de roade nu i-a ajutat la nimic, sfârșind ­tocmai când adunase mai mult.

Parabola se adresa și celui care-i ceruse să intervină pentru el în disputa pentru avere cu fratele lui, și celor de față, dar și nouă, celor de azi. Lăcomia ne caracterizează pe toți și sfârșitul bogatului din parabolă poate fi al oricăruia dintre noi, dacă tot ceea ce ne-a rânduit Dumnezeu nu socotim a ne fi de-ajuns. Și ca să ilustrez unde poate duce lăcomia după avere, fac referire la o nuvelă scrisă de Lev Tolstoi, intitulată: „Cât ­pământ îi trebuie unui om?”.

Într-un sat trăia un om destul de înstărit, cu numele Pahomie. Avea de toate, dar voia să mai aibă… Odată auzi el că undeva, în ținutul bașkirilor, se poate cumpăra cu 1.000 de ruble atât pământ cât poate cuprinde cineva cu picioarele într-o zi. ­Pahomie se duse în acel ținut și făcu târgul cu căpetenia ținu­tului, care îl lămuri astfel: „Omule, pentru 1.000 de ruble poți cuprinde un hotar cât vei fi în stare să străbați cu pașii de dimineața până seara. Dar ia aminte: când va apune soarele, trebuie să te afli exact în locul de unde ai pornit. Altfel, ai
pierdut banii”.

Pahomie se învoi și porni de dimineață, de pe vârful unui deal. „Ce locuri mănoase…!”, își zicea el și pășea voios cu gândul la lanurile de grâu și de alte multe culturi ce se vor întinde acolo. Soarele se ridica în înalt, căldura deveni dogoritoare. Omul nu se opri nici să răsufle, nici să mănânce. Sudorile îi curgeau broboane pe trup. Pășea grăbit să cuprindă cât mai mult. În sfârșit, când se hotărî să se întoarcă, își dădu seama că locul de plecare este foarte departe, iar soarele se lăsa grăbit spre asfințit. „Trebuie să mă grăbesc, altfel pierd banii...”, zise el și începu să alerge spre dealul din zare. Dar drumul era greu, iar picioarele ­
s-au ostenit… Omul își adună cele din urmă puteri, alergă de zor, cu ochii mereu ațintiți la soarele ce parcă se lăsa mai repede după colină. Șeful ținutului îi făcea semn cu mâna, de pe vârful colinei, să se grăbească... „Nu trebuie să pierd, își zicea mereu bietul om, sleit de puteri. Mai sunt doar ­câteva zeci de metri”.

Dar inima lui Pahomie bătea cumplit, iar prin pieptul său simțea că trec cuțite ascuțite. Soarele s-a ascuns după zare. Țăranul, cu cea din urmă putere, ajunge pe vârf și se aruncă să atingă cu ­mâna semnul de plecare. Însă, vai! Sângele îl înăbușă pe nas și pe gură. Răsuflarea i se curmă și viața i se stinge în clipa când a crezut că a ajuns mai bogat decât era. Atunci căpetenia acelui ținut, aruncând o lopată unei slugi, îi spusese: „Sapă o groapă lungă de 2 metri și lată de 1 metru, pentru că atât pământ îi trebuie unui om”.

Desigur, nu atât pământ îi trebuie unui om! Îi trebuie mai mult. Dar mesajul nuvelei este: Să învățăm ce să facem cu acest „mai mult” și să ne ferim de lăcomie.

Să nu dăm sufletului iluzia eternităţii pământeşti 

Apostolul Pavel îi spune lui ­Timotei: „Dacă avem cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, să fim mulțumiți!” (1 Tim 6, 8). Oare, doar la atât să ne limităm? Doar atât va fi vrut Apostolul Pavel să transmită?

Nu! Nu asta a vrut să spună Sfântul Pavel, și anume, că trebuie să ne limităm doar la atât. Asta ar însemna lipsă de progres și sărăcie. Nu! Ci a vrut să spună că restul, prisosul, belșugul, ­să-l vedem ca semn de la Dumnezeu în viața noastră. Și-atunci vom ști ce să facem cu el. Și primul lucru pe care îl vom face va fi acesta: nu vom mai încerca să creăm sufletului și vieții de aici o eternitate pământească. Doar atunci îi vom vedea cu adevărat și pe alții de lângă noi, cu nevoile, cu greutățile, cu neajunsurile și cu lipsurile lor, și de care nu sunt, poate, singurii vinovați.

Adevărații săraci sunt cei care nu se afișează, care nu cerșesc și care încearcă să-și ducă greul vieții, demn, dimpreună cu copiii lor, cu cei din familia lor, și de care neajunsuri și lipsuri societatea, noi toți, nu suntem întotdeauna străini. Și pentru aceștia este, poate, semnul pe care Dumnezeu ni-l dă!

Sunt atâția copii cu părinți săraci, dar demni, și care copii învață în tăcere, încercând să-și facă un viitor nu zgomotos, cum adesea se obișnuiește. Vezi-i pe aceștia, dacă ai primit un semn!

Sunt atâția pensionari și mulți bolnavi care au făcut ceva pentru această țară, dar care azi abia dacă mai pot să-și cumpere medicamente. Vezi-i pe aceștia, dacă ai primit un semn de la Dumnezeu!

Interesează-te la bloc ce datorii au. Plătește-le, fără să știe. Și când se vor întreba cine a făcut-o, să li se spună: A trecut un om pe aici și a făcut aceasta! ­Sună la ușă, lasă-le un pachet și du-te! Nu trebuie să te cunoască. Du-te la școală, în facultăți, interesează-te de cei nevoiași și vezi câți sunt! Plătește-le căminul și cantina pentru o lună, pentru două, pentru un semestru, pentru un an, dar fără să știe cine ești!

Nevoiașii sunt toți aceia care au mai puțin decât ai tu! Ți-a dat Dumnezeu un semn? Ai ce să faci cu el! Tu te vei bucura de ceea ce ai, sporindu-ți-le Dumnezeu, iar celorlalți le vei aduce și lor un zâmbet pe buze și o mângâiere în casă. Dar nimeni să nu știe că ai făcut aceasta!

Să ne bucurăm de darurile pe care le avem, dar făcându-i și pe alții să se bucure de ele! Acesta e unicul mod de a folosi ceea ce am primit, în dar. Altfel, o să ni se pară că totul ne lipsește sau ni se cuvine. Și nu ne vom bucura de ceea ce avem, ci vom râvni mereu după ceea ce credem că nu avem destul.

Înțeleptul din vechime vedea în aceasta una dintre cele mai mari nenorociri ale omului sub soare. Iată ce ne spune Ecclesiastul: „Unuia i-a dat Dumnezeu bogăţie şi avere şi mărire şi al cărui suflet nu duce lipsă de nimic din toate câte pofteşte. Dar el nu se poate bucura de ele, ci un străin se bucură. Aceasta-i deşertăciune şi o boală grea” (6, 2).

Și aș încheia tot cu un text biblic, din cartea Proverbelor: „Aceasta-i soarta tuturor lacomilor de câștig: lăcomia aduce suferință tuturor celor ce se dedau cu ea” (1, 19).

Să înțelegem semnul pe care Dumnezeu ni l-a dat tuturor prin ceea ce avem!