Când onestitatea întâlnește discernământul
Multe sunt lucrurile pe care le putem învăţa din viaţa Sfintei Maria Egipteanca (recomand spre lectură varianta extinsă, nu vreun rezumat). M-aş opri în mod special la două aspecte, ambele dătătoare de mari nădejdi.
Primul lucru pe care-l putem învăţa este acela că, dacă suntem onești cu noi înșine, chiar şi în săvârşirea păcatului, mai devreme sau mai târziu ajungem la Dumnezeu. Adolescenta Maria a început să desfrâneze pe străzile Alexandriei şi a pus toată râvna ei în această deșănțată viețuire, neacceptând nici o formă de plată, adică ajungând a păcătui doar pentru plăcerea în sine. Se dăruia total în patima ei căci, cum a şi mărturisit, socotea că acesta „este scopul vieţii”. Dumnezeu însă a lucrat în chip minunat, pentru că s-a folosit taman de această convingere a ei, îngăduindu-i să ajungă printre pelerinii care mergeau la Ierusalim, chiar până la Sfântul Mormânt.
Dacă nu trăim dual, făţarnic, încercând să împăcăm şi pe cele ale lui Dumnezeu, şi pe cele ale diavolului, putem auzi, la un moment dat, glasul conştiinţei. Chiar în cele mai cumplite căderi fiind. În Apocalipsă avem, de altfel, un avertisment care contrariază: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece -, am să te vărs din gura Mea” (3, 15-16). Maria din Alexandria a fost „rece” - adică departe cu totul de Domnul, Cel ce încălzeşte inimile - şi, astfel, a putut fi „pescuită”, devenind „fierbinte”. Atât de fierbinte pe cât e cineva care se odihneşte în inima lui Dumnezeu.
Al doilea aspect care ar trebui să ne cutremure este faptul că această tânără, după 17 ani de desfrânare publică, chiar înainte de a trece Iordanul, a fost împărtăşită. De la momentul în care desfrânase ultima dată până la primirea împărtăşaniei probabil că abia trecuseră 24 de ore. Căci dimineaţa avusese loc momentul de „trezire”, în care a făcut acea făgăduinţă înaintea Maicii Domnului, că nu va mai păcătui trupește; iar în seara aceleiași zile, după o călătorie ostenitoare, a ajuns pe malul Iordanului, la biserica închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde, după propria-i mărturie, s-a împărtăşit „cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine”. Este, din câte știu, un caz fără precedent în toată istoria Bisericii. O situație cu totul excepțională, justificată de ardoarea pocăinței acestei femei. Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustie.
Astăzi ne place să punem accent foarte mult (sau chiar exclusiv) asupra momentului în care, după 47 de ani de nevoinţe aspre în pustie, Maria Egipteanca s-a împărtăşit din nou. Uităm de prima împărtăşanie (acordată imediat după ce a decis să-şi schimbe viaţa) şi vorbim doar despre cea de a doua, primită de la Zosima înainte de a muri. Grav e că facem din asta un soi de sperietoare pentru credincioşi: „Dacă Sfânta Maria Egipteanca nu s-a împărtăşit decât după 47 de ani, tu la ce te aștepți, având atâtea păcate?”. Cele două cuminecări „extreme” ar trebui să ne pună pe gânduri, nu să ne radicalizeze. Să ne ajute să înțelegem că de Euharistie avem nevoie și când luptăm să ne desprindem de păcate, și când căutăm desăvârșita unire cu Hristos.
Iar dacă ne dorim, cu adevărat, o înnoire duhovnicească în Biserică, trebuie intens cultivate aceste două atitudini: onestitatea și discernământul. Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca îndreptăţeşte cu prisosinţă caracterizarea de a fi fost femeia care a măsurat distanţa de la iadul cel mai de jos la înălţimile ameţitoare ale Raiului. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să parcurgem acest traseu, de la iadul cotidian la clipa înveșnicită a Împărăției gătită pentru „cel ce înțelege sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Psalmi 13, 2). Punct de plecare? Onestitatea. Ghid pe cale? Discernământul.