Când păsările devin agresive

Păsările nu sunt agresive, ele aduc frumuseţe în lume", spune un personaj dintr-un film celebru: Păsările de Alfred Hitchcock. Şi totuşi locuitorii orăşelului Bodega Bay ne aduc o altă perspectivă asupra lucrurilor. Acţiunea filmului, bazată pe romanul cu acelaşi titlu al lui Daphne du Maurier, întoarce pe dos percepţia noastră asupra unei lumi în care totul e la locul său, într-o armonie deplină. Cauza pentru care diversele specii de păsări se aliază şi atacă este dezbătută de localnici, şi adevărul iese din gura unui beţiv: "Este sfârşitul lumii!" Animalele, sau păsările, create cu scopul de a sluji oamenilor, se întorc asupra acestora, din cauza răutăţii lor şi a îndepărtării de Dumnezeu. Păsările atacă, dispar şi apoi o iau de la capăt.

Versete din Biblie sunt pe buzele celor ce se întreabă despre rostul întâmplărilor prin care trec. Încă mai este recunoscut faptul că Dumnezeu este în relaţie cu omul şi cu natura, şi că Se adresează lor. Este citat Ezechiel: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către munţi şi dealuri, către văgăuni şi văi". De asemenea, este cunoscut faptul că Domnul îşi exprimă mânia Sa celor care fac răul: "Iată, vă voi aduce sabia împotriva voastră şi vă voi nimici înălţimile." S-a vorbit foarte mult, în legătură cu filmul Păsările, despre atmosfera stranie, de nelinişte în progres, despre dozarea foarte bună a efectelor horror, dar toate acestea nu fac decât să dezvăluie, prin contrapunct, oroarea care se găseşte în spatele unei lumi aparent liniştite, mulţumite cu sine, considerate "normală", dar îndepărtate, în fapt, de idealul ei moral. Împietrirea sufletului poate fi însă, în situaţii de criză, înlăturată. Omul îşi recunoaşte fragilitatea, şi momentele delicate îi solicită capacitatea de jerftă. Suferinţa semenului îi înmoaie duritatea şi îl sileşte să se descopere pe sine în afara egoismului său. Teama şi îndrăzneala, credinţa şi necredinţa, frumuseţea şi urâtul, toate sunt într-o luptă care se dă pe alte coordonate. Războiul cu păsările face parte din acele evenimente care au rădăcini adânci spirituale, şi acţiunea dislocă atât istorii prezente, cât şi memoria sacrului. Imaginea finală este plină de speranţă, iadul plin de păsări odihnindu-se în aşteptarea atacului este părăsit, şi drumul lung spre o depărtare fericită se întinde în faţa privitorului. Patru oameni din generaţii diferite pornesc pe el, împreună cu o colivie cu papagali "care nu au făcut rău nimănui". Seminţele unei lumi normale sunt sădite acum, în acel timp al fugii şi al răscumpărării. Jertfa, iubirea, grija faţă de celălalt sunt capitalul moral care ajută aceste personaje să se salveze. Eu nu cred că angoasa şi spaima sunt, în fapt, aşa cum s-a spus, punctul forte, distinctiv al filmului. În planul secund o realitate care se confundă cu firescul ne accentuează ceea ce se simte oarecum difuz, din ce în ce mai estompat de omul contemporan, teama de Dumnezeu. Aşadar, nu teama de a fi părăsit în lume, despre care vorbesc gânditorii existenţialişti este fondul problemei, ci teama, mai adânc sădită în sufletul omului, de Dumnezeu, aceea despre care psalmistul spune că este începutul înţelepciunii. Un act reflexiv ar trebui să însoţească şi să urmeze vizionării acestui film, cu întrebarea: pe ce lume suntem? Mi-aduc aminte de un poem al lui Marin Sorescu în care spune că suntem în epoca pietrei neşlefuite. Piatra neşlefuită este o metaforă pentru inima noastră. Poetul se declară mereu corigent la istorie, mereu corigent la capitolul întrebări esenţiale. Sufletul şi cele ce ţin de el mereu rămân o taină, şi iată că încercările şi evenimentele tulburi au rolul de a scoate în evidenţă sâmburele plin de tâlc al nevăzutului din noi. Poetul Paul Aretzu scria într-un psalm al său că "timpul este un dictator tânăr". Aş spune, folosind imaginile din filmul Păsările, că timpul este un neam de păsări care a pornit deja războiul împotriva noastră. Ca şi păsările, timpul pare că nu e agresiv şi că aduce frumuseţea în lume. Însă îl simţim cum atacă, dispare, şi apoi o ia de la capăt. Îl simţim uneori cum ne oferă o clipă de linişte, în care, de fapt, se pregăteşte de atac. Încercăm atunci să răscumpărăm timpul, să ne salvăm...