Când televizorul devine inamic

Locuind în Occident, mă bucur de "binecuvântarea" de a nu avea acces direct la canalele tv româneşti. Se întâmplă rar să deschid televizorul din living, conectat la o minunată antenă parabolică. De regulă, câteva minute îmi sunt suficiente pentru a mă lămuri că acest instrument, ce nu lipseşte din casele noastre, nu e decât o armă de distrugere sufletească. Şi cum poate fi altfel când tot felul de "vedete" îşi expun trupul în cel mai deşănţat mod cu putinţă, când mitocănia e ridicată la rang de virtute, iar dezbaterea devine mahalagism?

E greu ca jurnalist, ba cu patalama încă, să deprinzi convingerea că meseria pe care tu sau colegii tăi o practicaţi e una distrugătoare. De suflete. E un imperativ să fii mereu pus în temă cu tot ce "curge" la nivel de informaţie în societate. Şi pentru noi, cei din branşă, însă şi pentru cititori. Ce te faci însă când după ce ai învăţat să decodezi informaţia de tehnicile de manipulare, când crezi că în sfârşit desluşeşti mesajele ce se transmit printre cuvinte pompoase, eşti agresat, subtil, din cu totul alte direcţii? Aproape că nu există prezentatoare căreia să nu-i fi văzut buricul sau sânii. Unele chiar la emisiuni serioase, difuzate în prime-time, adică atunci când întreaga familie, de la bunic până la cel cu degetul în gură, sorb minunatele programe tv. Ce să mai vorbim de invitaţi - indiferent de prezenţele din catalogul şcolar sau "paralele" ce le îngraşă conturile, au întors valorile cu fundul în sus. Într-o Românie normală, acest lucru n-ar fi de speriat, însă ce te faci când, dincolo de rimă, televizorul e cel care educă poporul? Generaţia "mişto" E de speriat să te vezi înconjurat de fetiţe care îşi doresc să devină doar cântăreţe, miss, prezentatoare sau, şi mai simplu, vedete. Cum să scoţi din cap copilului că nu astfel trebuie să arate o femeie - cu sânii pe jumătate dezgoliţi, cu expresia feţei blocată după multele operaţii estetice acoperite cu zeci de straturi de fard? E imposibil şi fără de folos să mai găsim un vinovat pentru tiparul de frumuseţe de astăzi, care ne transformă în adevărate măşti. Şi dacă cei care ni se propun ca modele nu reuşesc să distingă propria minciună în care trăiesc, noi, fiinţele de dincolo de ecrane şi de paginile revistelor, suntem cei care trebuie să acţionăm. Să urcăm în cel mai prăfuit microbuz şi să poposim într-un uitat cătun de Românie. Acolo unde realitatea nu mai are timp să se mascheze. Acolo unde mai vieţuiesc ultimele redute ale bunului-simţ. Bunicuţele noastre, cu batic şi fustă ajustată din jos de genunchi, cu blândeţe în glas şi puse pe sfat, sunt mai de preţ decât orice comoară a lumii moderne. E adevărat, de când satul românesc a fost invadat de "cablu" şi "parabolice", au devenit o raritate. Sunt convinsă că acolo unde pensia ajunge doar pentru câţiva litri de ulei pentru candelă, iar opaiţul mai ţine loc de bec, astfel de oameni îşi poartă cu demnitate ultimii paşi în lumea aceasta. Dacă, într-o încercare de a reabilita valorile poporului român, am găsi astfel de oameni, alta ar fi soarta copiilor noştri. Cuvinte ca "mişto" şi "cool" şi-ar pierde înţelesul. Nu visez la o naţiune de academicieni şi nu propun ca la emisiunile de divertisment să fie invitat filosoful Andrei Pleşu. Însă nu admit să ni se servească hăhăială, dezmăţ public, incultură, manelism, vulgaritate. Să mă opresc? A îmbătrâni - între normalitate şi înjosire Copil fiind, împrumutam hainele şi tocurile mamei pentru a face câte o paradă a modei. Am făcut-o cu toţii, însă n-am visat să devenim vedete. O prietenă îmi povestea că, în dragostea pentru bunica, îi admira ridurile, visând la ziua în care va fi în postura celei pe care o iubea. Ar fi făcut bucuroasă schimb cu mâinile aspre de muncă, renunţând la pielea mătăsoasă. Aşa se face că la vârsta maturităţii n-a jinduit să-şi umfle ridurile cu botox şi nici nu s-a ruşinat de firele albe de păr. Copii fiind, ne doream să devenim învăţătoare, poliţişti, doctori, preoţi şi cofetari. Nu ne puneam problema câştigului material şi nici a faimei. Astăzi, copiilor li se fură candoarea în mod sistematic. Reclamele promovează mâncarea fast-food şi vedetismul, individualismul, păpuşile au cercei în nas şi în buric, iar telenovelele, fie ele şi româneşti, prezintă o viaţă romanţată şi ireală. Nici măcar la ţară copiii nu mai pun dulceaţă în pantofii musafirilor, căci viaţa virtuală, pe internet, a devenit o realitate. Dacă toţi copiii visează la o viaţă expusă în presă, dacă a îmbătrâni e o ruşine, iar banii se câştigă din cele mai comode înlesniri, trăim un coşmar. Cred că adevărata criză în care ne zbatem e de ordin moral şi abia apoi politic şi economic. Nu propun o "baticizare" a României. Am cunoscut români cu mult bun-simţ. Unii săraci, alţii bogaţi. Unii cu mastere şi doctorate în Occident, alţii cu locuri de muncă din cele mai umile. Fără nici o excepţie, cu toţii sunt oameni care trăiesc în Biserică. E adevărat că specia aceasta de români care merg duminica la biserică, au duhovnic şi nu iau parte la mitocănismele cetăţii e extrem de blamată. Cel mai des sunt numiţi inadaptaţi, fanatici religioşi şi habotnici. Deşi sună fariseic, cred că adevăratele modele sunt în Biserică. Nu vorbesc de aceia dintre noi, oameni supuşi căderilor, aflaţi în plină luptă cu înşine şi nonvalorile societăţii. Sunt sfinţii din icoane şi fresce, atât de aproape, atât de lângă noi. Aceşti cetăţeni ai Raiului au dus cândva lupta noastră şi au biruit. Copiii britanicilor au doar o oră de tv pe zi Departe de dorinţa de a arunca cu piatra, cred că e important să tragem un semnal de alarmă. Părinţilor care, în alergarea pentru cele ale gurii, nu-şi mai îngăduie timp să-şi ducă pruncii acolo unde sunt hrăniţi cu Sfânta Împărtăşanie. Bunicilor care, covârşiţi de mizeria unor bătrâneţi cu pensii mici, nu mai au răbdare să le spună micuţilor o poveste sau să-i înveţe semnul crucii. Şi poate un semnal de alarmă tragem colegilor noştri din presă. Nu le cerem să-şi transforme emisiunile în programe educative. Sunt convinsă însă că un dram de decenţă şi un limbaj mai elegant ar aduce la fel de multă publicitate şi nu le-ar strica "reputaţia". Şi dacă aceste soluţii par ireale, ofer modelul britanic de educare, acolo unde accesul copiilor şi chiar al adolescenţilor la tv este limitat la cel mult o oră pe zi.