„Când vom fi mari, vrem să ne facem ca Maica Domnului!”

În data de 5 iunie s-a săvârşit prima dată slujba Sfintei ­Cuvioase Elisabeta de la Pasărea, după canonizarea sa. Cu această ocazie a avut loc şi proclamarea locală a canonizării. Evenimentul a fost prilej de bucurie pentru întreaga obşte de la Mănăstirea Pasărea, dar mai ales pentru sora sfintei, maica Nectaria. Am stat de vorbă cu maica Nectaria Lazăr despre copilăria şi viaţa monahală împreună cu sora sa, acum Cuvioasa Elisabeta.

Maică Nectaria, sunteţi într-o dublă ipostază acum la mănăstire, aceea de vieţuitoare, dar şi de rudă a Sfintei Elisabeta. Cum aţi petrecut copilăria alături de sora dumneavoastră?

De mici am fost apropiate şi de vârstă şi la şcoală, pentru că abia după ce am fost eu în clasa a 5-a am plecat în altă parte pentru un timp. Până atunci însă am crescut împreună - şi la joacă, dar şi la treburile casei în satul nostru Benia, comuna Moldova-Suliţa, judeţul Suceava. Din clasa a 5-a părinţii m-au trimis să locuiesc la familia fratelui tatei, pentru că ei nu aveau copii. Am fost necăjită atunci, gândind că nu mă iubeau părinţii, dar apoi am înţeles mai bine lucrurile. Am stat la casa unchiului câţiva ani, în acelaşi sat, iar la şcoală mă vedeam în continuare cu fraţii şi surorile. Am fost în familie 10 copii. O soră mai mică a murit la vârsta de 3 ani. Eu am fost al doilea copil, iar sfânta al treilea. În clasa a 8-a am revenit acasă, terminând clasele a 9-a şi a 10-a de acasă. Împreună cu sora mai mică am hotărât atunci să mergem la mănăstire. Când eram şi mai mici, atunci când ne-a întrebat un adult ce vrem să ne facem când vom fi mari, am răspuns că vrem să ne facem ca Maica Domnului. Ulterior, după absolvirea clasei a 10-a eu am mers la Timişoara, unde era o verişoară de-ale noastre, ca să fac o şcoală profesională de doi ani, cu gândul că în acei doi ani va termina şcoala şi sora mea, apoi mergem amândouă la mănăstire. Numai că eu nu am ştiut că după ce termin şcoala profesională voi fi obligată să muncesc în domeniu cinci ani, ca să nu plătesc studiile suportate de stat. Aşa că am ajuns la mănăstire abia după şapte ani, la vârsta de 26 de ani. Lucrurile se întâmplau în 1985, iar sfânta a plecat la mănăstire în 1987.

Ce amintiri aveţi despre viaţa religioasă a surorii dumneavoastră?

Mi-aduc aminte din copilărie, când aveam cam 8 ani şi ea 6 şi ceva, am mers la cules de zmeură în pădure. Ea a vrut să cântăm atunci „Cuvine-se cu adevărat”, ceea ce am şi făcut într-o poieniţă, ca o mică rugăciune, pentru că mai târziu nu am fi avut timp. După ce am încheiat şi am început să coborâm spre sat, ne-a văzut un pui de urs care a venit spre noi, speriindu-ne. Ţin minte cum zicea: „Doamne, ajută-ne să putem să scăpăm!”. Bunica ne ducea de obicei la biserica din sat sau din comună. Ea obişnuia să rostească rugăciunile de seară şi dimineaţă cu voce tare, oarecum provocându-ne să ne alăturăm şi noi la acest demers. Eu i-am prins acasă doar pe primii cinci fraţi şi surori, după care am plecat la Timişoara. Mama era femeie de serviciu la şcoală şi lipsea de acasă, din acest motiv. De aceea, bunica a fost mult prezentă în viaţa noastră. Bunica nu locuia cu noi, dar venea mai mereu. Bunicul, un ucrainean înalt şi foarte calm şi blajin, rămânea singur acasă atunci. Casa lor era în comună, dar destul de aproape, încât se putea merge pe jos destul de uşor.

Cum s-a decis unde anume să meargă la mănăstire viitoarea Cuvioasă Elisabeta?

În 1986, împreună cu două verişoare, viitoarele maica Valentina şi maica Marina, sora mea a plecat într-un pelerinaj pe la mănăstirile din ţară. Atunci când au ajuns la părintele Arsenie Papacioc, l-au întrebat unde ar fi cel mai potrivit să meargă la mănăstire. Părintele le-a spus: „Dac-ar fi după mine, eu v-aş îndruma să mergeţi la Mănăstirea Pasărea, la părintele Macarie Ioniţă, care este un duhovnic deosebit”. Şi aşa şi era, pentru că şi eu l-am prins ca duhovnic timp de câţiva ani. Sfânta a mers la Pasărea, unde a stat în jur de 10 ani, după care a fost trimisă cu ascultare de cântăreaţă şi paracliser la biserica românească din Ţara Sfântă. Acolo a aflat că are o boală, apoi a fost operată, moment în care a avut o trăire deosebită, numită de medici moarte clinică, după care s-a decis să nu mai trăiască decât pentru cer, să câştige raiul, cum s-ar zice. A avut acea călătorie duhovnicească în timpul morţii clinice, când l-a văzut pe Sfântul Ioan Iacob, care i-a dat sfat că dacă vrea să se desăvârşească, să urmeze viaţa pustnicească în munţii Bucovinei. Am fost la ea în 1997 în Israel, unde mi-a povestit de călătoria ei duhovnicească şi a zis că se va întoarce în ţară, în pustie. A plecat după Paşti în munte. Eu am mai rămas câteva luni, iar la plecare sora părintelui Ioanichie Pârâială, maica Magdalena, ucenică a Sfântului Ioan Iacob, mi-a dat o centură să i-o duc surorii. După ce i-am dat centura, sfânta mi-a spus că i-a aparţinut Sfântului Ioan Iacob, dar nu am aflat decât atunci, ca să fie în siguranţă deplasarea. Atunci am stat cu sora mea o lună de zile pe Valea ­Putnei, la o bisericuţă pe care ne-o încredinţase un părinte plecat la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob. În acea lună am asistat la o răpire în rugăciune a sfintei, pe care atunci nu am ştiut cum s-o interpretez, eu nefiind experimentată în viaţa duhovnicească. Sfânta a rămas aşezată pe pat, cu ochii aţintiţi spre icoana Mântuitorului, avea crucea în mână, timp de o zi şi o noapte. Doar respira. Am stropit-o cu agheasmă ca s-o trezesc, dar nu am izbutit nimic. Mai pe urmă am înţeles ce fel de trăire a avut atunci.

Ne puteţi vorbi despre trăirile de la chilie ale Sfintei Elisabeta?

Mai târziu, stând cu ea la chiliile din munţi, am surprins-o când intra în contemplaţie, în timpul rugăciunii, de parcă era plecată undeva. În afară de aceste stări, de bucurie sau de luptă lăuntrică, am mers împreună la cules fructe de pădure, ciuperci. Au fost nişte experienţe extraordinare. Am stat cu ea odată 42 de zile, unde am făcut un tratament cu regim pe bază de apă, ca să combatem cancerul, de care sufăr şi eu. După această rânduială, acest tratament, boala mea s-a oprit. Boala sfintei era mai avansată. Medicii i-au spus atunci că nu va trăi mai mult de trei luni. Ea a mai trăit aproape patru ani. Era anul 2010.

Cum era o zi din viaţa sfintei la chilie în timp ce o vizitaţi?

Sunt convinsă că atunci când era singură avea alt program, dar atunci când mergeam la ea făceam priveghere de noapte, când citeam Miezonoptica şi Psaltirea, după care ne punea să zicem rugăciunea „Doamne, Iisuse...”, cu metania. Ne şi învăţa cum anume să spunem rugăciunea, ca să avem folos de la ea. Să nu fie repede, maşinală, ci rar şi cu stare de rugă. Spre dimineaţă, când se lumina, pe la 4-5, ne odihneam câteva ore, apoi citeam un acatist, rugăciunile dimineţii şi activităţi de rucodelie. Sfânta ne îndemna să nu părăsim niciodată rugăciunea. Era multă pace în chiliuţele ei. Plecam şi în pădure uneori, iar seara făceam Canonul Mântuitorului, rugăciunea de seară şi din nou „Doamne, Iisuse...”. Sfânta îmi spunea că pravila poate fi înlocuită cu rugăciunea „Doamne, Iisuse...”. Chiliile ei erau mici şi simple, oarecum afundate în pământ. Trebuia să cobori câteva trepte, ca într-o pivniţă. Avea o laviţă din scânduri pe care erau o cergă şi o piele de oaie. Pentru mine improviza pe doi butuci şi două scânduri nişte preşuri, unde să pot dormi. În primii ani nu a avut sobă, dar apoi, mai ales din cauza neputinţei, a avut sobă în care făcea focul doar noaptea, ca să nu fie văzut fumul ziua în pădure.

Când a revenit la Pasărea?

Sfânta a rămas în pustie aproape până la sfârşitul vieţii. Doar cu trei luni înainte de moarte a fost coborâtă şi adusă la Mănăstirea Pasărea, pentru că avea nevoie de îngrijiri medicale speciale şi asistenţă. La început a urcat la ea la chilie o doamnă doctor urolog, dar la final nu a mai fost de ajuns acest lucru. În 2014 se întâmplau aceste lucruri, când a coborât din munţii Giumalău, judeţul Suceava.